Mircea Radu IACOBAN

Am plăcerea (vorba vine!) să constat că astăzi, joi, 19 februarie, împlinesc 75 de ani. Nu ştiu cum de s-a putut întâmpla aşa ceva – probabil, n-am fost destul de atent. Mâine se va lansa, în Sala Mare a Primăriei Municipiului Iaşi, cartea mea „Trăim o singură dată” – un Jurnal personal din perioada 2004-2014. În toţi aceşti zece ani am scris de trei ori pe săptămână rubrica „Să vezi şi să nu crezi!” din Monitorul de Suceava, totalul articolelor depăşind cifra record de 1.500!... Fiind vorba de un moment aniversar, încerc o „repede ochire” comparativă cu trăirile generaţiei 1970-80, cum ar veni următoarea, a noastră, din anii 1940 fiind precedenta, dacă vom concede că o generaţie acoperă trei decenii. „Noi am fost ultimii Şoimi ai patriei şi ultimii Pionieri”... – spun optzeciştii. Ehei, băieţaşi! Voi aţi fost ultimii pionieri, noi, cei născuţi în ’40, am fost primii. Naivi şi îndoctrinaţi, credeam în visul nostru. Voi în ce credeţi? Cam asta ar fi întrebarea.

Dar să dăm cuvântul generaţiei 70-80: „Suntem ultimii care am folosit telefoanele cu fise(noi le-am prins şi p-alea cu manivelă!), la grădiniţă, am învăţat poezii în româneşte, nu în engleză, şi am cântat Mulţi ani trăiască, nu Happy birthday la aniversări (de, noi n-am avut parte de grădiniţă...). Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Twin Peaks, Dallas, şi cine zice că nu, minte, ori încă n-are televizor(iaca, n-am avut; intram pe şest la cinema, ca să ne zgâim la Balada Siberiei şi Zboară Cocorii...). Noi am ascultat Mettalica şi Ace of Base, şi DJ Bobo, şi Michael Jackson, şi Take That şi încă nu auzisem de manele (e bine, ţine-ţi-o pe si!), singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu ştia paşii, dar toţi dansam(de, noi dansam Tango italiano, ţineam fata lângă noi, îi simţeam răsuflarea şi-i auzeam ticăitul inimii, nu ca voi, cu partenera la trei metri!). Noi am băut prima Coca-Cola la sticlă şi am descoperit internetul(voi, prima Coca-cola, noi, ultima cană de bragă, cât despre virtuţile comunicării... ehei! Ca să telefonezi la Bucureşti, aşteptai la rând trei ceasuri, dacă nu făceai curte telefonistei...). Noi suntem cei care încă am mai „cerut prietenia”, ce încă roşeam la cuvântul „sex” şi dădeam cu banul cine să intre la Farmacie să cumpere prezervative, pe care apoi să le umplem cu apă şi să le aruncăm în capul colegelor. (Prezervative? Greu, foarte greu de crezut, dar mai toate colegele noastre izbuteau să termine liceul rămânând fete mari... Poate şi fiindcă şcoala medie dura, atunci, doar trei ani...). Este uimitor că încă mai suntem în viaţă, pentru că noi am mers cu bicicleta fără cască, genunchere şi cotiere (Bicicletă? Visul meu. N-a fost să fie), nu am avut scaune speciale în maşini (Maşini? Pe vremea mea exista un singur automobil particular în tot târgul, o IFA în doi timpi, câştigată de un mare norocos la Pronosport), nu ne-am spălat pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi pisicile din cartier, nu am ţinut cont de câte lipide şi glucide mâncăm (în copilărie nu-mi doream altceva decât să mănânc salam Poiana până să mă satur; nici asta n-a fost să fie). Noi am auzit cum s-a tras la Revoluţie, noi am fost martorii la trei schimbări de bancnote (de unde să ştiţi voi că, în ’46, un ou costa paişpe milioane?), noi am râs la bancuri cu Bulă, noi am fost primii care am auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV... (Generaţia mea n-a avut cum să audă nici măcar despre salva trasă în Valea Piersicilor de la Jilava, dar a împărtăşit crâncena frică a părinţilor, care-şi făceau trei cruci dacă maşina din oricare noapte nu oprea în faţa casei. Cât despre Esca, să vă trăiască. Modestul nostru ideal în materie n-a depăşit etalonul Sanda Ţăranu. Singurul personaj-liant, care a traversat ambele perioade, rămâne Bulă-cel-fără-de-moarte. El e trăsătura de unire: era şi-al vostru, era şi este şi-al nostru, va fi şi al urmaşilor urmaşilor noştri...).”

Încheierea textului de pe internet este apoteotică: „Suntem o generaţie de învingători, de visători, de first-timers”. Cum să comentez chestia cu „first-timers”, câtă vreme generaţia mea expirată a-nvăţat doar franceza (nu te mai descurci cu ea nici în Franţa!) şi rusa (zice-se, inutilă şi demodată)? Oricum, sentimentul de învingător este tonic, onorant şi fortifiant. Decembrie 1989 conferă dreptul generaţiei 70-80 să se bucure de el din plin. Dar mai departe? Că n-o să trăim doar din „a fost odată...”