Mircea Radu IACOBAN

Discuţiile despre plagiat sunt iar la modă, deşi tema-i veche de când lumea. O carte „la temă” publică editura ieşeană „Timpul”, sub semnătura lui Mircea Coloşenco: „Delictul literar: imitaţie, copiere, plagiat. Istoria negativă a literaturii române, 1882-1937”. De unde aflăm că, în numai 55 de ani, s-a rotunjit o incredibilă listă de nume, opere şi... delicte, mai toate marile semnături din pagina veacului fiind, într-un fel sau altul, implicate. Multe cazuri sunt flagrante, altele „subţiri”, alături de închipuiri întemeiate pe argumentaţie de tipul „un băiat iubea o fată – plagiat după Shakespeare”. Că multe teme migrează, că-s de neevitat (până la un punct) împrumuturile, preluările, localizările aduse în pragul pirateriei, se ştie: există şi vor exista.

Că în perioada începuturilor literare româneşti se „translau” curent texte rămase până azi sub semnătura... traducătorului ori localizatorului, iar se ştie. Dar ceea ce afli din cartea lui Coloşenco depăşeşte şi închipuirea.

Spicuiesc la întâmplare: „Mioriţa”, perla folclorului românesc, a apărut în colecţia „Selecţie din cele mai frumoase cântece franţuzeşti” cu menţiunea „Cântec pe cuvinte de Hippolite Ryon” (1894). Prima reacţie la noi: servili şi timoraţi în faţa marii literaturi franceze, românii s-au întrebat cu grăbire dacă nu cumva Alecsandri (culegător, nu autor) l-a plagiat pe... Ryon! Numai că şi Alecsandri este dator-vândut francezilor: comedia sa „Agachi Flutur” e-o localizare după E. Labiche. După cum Negruzzi a tradus (şi atât) din Mérimée, Donici din Krâlov, Coşbuc din Stieler, Lermontov, Chamisso, Cezar Petrescu din Maupassant, London, Goncearov, Profira Sadoveanu din F.E. Raynal, Vlad Nicoară din Balzac, Damian Stănoiu din Gogol ş.a.m.d.

Şi lui Eminescu i se reproşează pastişe, localizări, imitaţii, preluări de teme, unele însoţite de necesara precizare, altele nu. În apărarea poetului, Ibrăileanu vine cu argumente de bun-simţ: „24 de poezii (cele de la „Glossă” încoace) au fost tipărite fără ştirea lui Eminescu, n-au fost, poate, destinate tiparului”. Există şi reversul: scriitori străini şi-au însuşit ilicit pagini din literatura română: Szakál Imre publică, în 1889, la Budapesta, romanul „Moara de aur” – de fapt, traducerea în maghiară a nuvelei lui Slavici „Moara cu noroc”. Ėmil Zola nu se sfieşte să-şi însuşească texte din creaţia principelui Bibescu. Sub semnătura lui Albert Keira, „O făclie de Paşte” a lui Caragiale devine „O seară de Paşte” pe scena Teatrului „Variétés” din Paris. Presa vremii comenta cu o urmă de satisfacţie: „Era şi timpul. Multă vreme am devalizat, noi şi predecesorii noştri, piesele străine, mai cu seamă franţuzeşti”. Se stârnise, la un moment dat, o adevărată vânătoare de vrăjitoare, gazetele (literare sau nu) întrecându-se să descopere sfeterisiri cât mai de răsunet.

Aşa se face că un tinerel imberb, Caion, autor al unor falsuri dovedite, scărmănat în polemicile studenţeşti găzduite de „Moftul român”, gazeta lui Caragiale, găseşte de cuviinţă să dea publicităţii un comunicat-bombă: „Năpasta” este plagiată după o scriere a ungurului Istvan Kemeny. Caragiale îl dă în judecată şi, atunci, Caion retractează: nu din Kemeny s-a plagiat, ci din... Tolstoi. Şi aduce ca probă o filă tipărită cu caractere chirilice, care se dovedeşte a fi... falsă. În prima instanţă, Caion a fost condamnat exemplar. La recurs, în pofida pledoariei ilustrului Delavrancea, juraţii decid achitarea. Ceea ce demonstrează cât de labile pot fi criteriile în astfel de dispute şi cum avocaţi iscusiţi (apărarea o asigura Danielopolu, şeful Baroului) pot preschimba albul în negru. Iorga, implicat în dezbaterile procesului, nu găseşte altă rezolvare decât... să-l provoace pe avocatul Danielopolu la duel: „Am să-i cer satisfacţie şi chiar diseară îi voi trimite martorii”. Danielopolu s-a făcut că n-aude, aşa că duelul... s-a contramandat.

Cartea, îngrijită cu acurateţe de Mircea Coloşenco (mai puţin greşelile de corectură...) e-o pledoarie pentru întronarea cinstei depline în regatul literelor române. Nu ştiu dacă-i chiar bine venită, câtă vreme postmoderniştii practică dezinvolt copia/localizarea/imitaţia/plagiatul/pastişa, numindu-le „clone” şi legitimându-le sub titulatura „re-creaţie”...