Mircea Radu IACOBAN

A început ca un proiect de cercetare la Facultatea de Sociologie, datorat studentei în anul III Ozana Cucu-Oancea – ”un exercițiu minunat de imaginație și dibăcie psihologică”. Așa avea să se nască o carte pe cât de originală, pe atât de interesantă: ”Marea scriitorilor – între Olimp și zidul puterii”. Sunt înmănunchiate aproape 100 de texte memorialistice semnate de scriitori din toate generațiile perindați pe la Casa de creație de la Neptun, dar mai ales de puștăraia care, în urmă cu două-trei-patru decenii, se încurca printre picioarele noastre, fără a bănui că, odată și odată, le va veni rândul să încondeieze breasla onorată de iluștrii lor părinți.

Se dovedește că mai toți aveau (moștenire genetică?) ascuțit spirit de observație, drept pentru care iată-ne zugrăviți cu oarece simpatie, dar și cu necruțare într-ale caracterologiei, spre a fi fixați cu boldul entomologului într-un soi de insectar cu sclipici nostalgic. Unde-s acum? Băiatul lui Coman Șova, care se regala cu Brifcor și nu ostenea să se fugărească printre tufele de la Neptun cu cei de seama lui, a contribuit consistent, săptămâna trecută, la fugărirea… președintelui României. Confrații lui de hârjoană și-au trimis textele de la Milano, Paris, New York (3), North Carolina, Roma (3), Los Angeles, Chicago, New Orleans ș.a.m.d. Risipitu-s-au, dar au păstrat neșterse amintirile vacanțelor petrecute în ”rezervația scriitorilor” și-n compania unor autori întâlniți în paginile manualelor școlare.

Tudor Leu chiar crede că a avut parte de ”un capitol din istoria literaturii române învățat pe viu”. Tonul general al cărții este unul nostalgic – evident, nu vizând epoca și avatarurile ei, cât de mult dispărutul sentiment al apartenenței la o familie scriitoricească ”într-o zonă liberă de prostie și, mai cu seamă, de constrângeri” (E. Uricaru). ”Aveam sentimentul că aici, la Casa Scriitorilor, fiecare era prieten cu fiecare” (Cristina Tamaș). Cei care au revenit la casa de la Neptun după 1989 n-au mai regăsit acolo ”raiul de altădată” (G. Schwartz). ”Din acea vară n-am mai călcat niciodată pe acolo. Am rămas doar cu amintirile” (Aurelia Ulici); ”Mecca verilor noastre (…) pare o planetă depărtată” (Daniela Crăsnaru); ”capitalismul ne-a spart, ne-a împrăștiat și nu ne mai cunoaștem între noi” (Teodor Hossu-Longin).

Fără îndoială că oarece contribuție la edulcorarea tonalității general-nostalgice a rememorărilor se explică și prin romanțiosul ”ou sont les neiges d`antan?”, amplificat la vederea fotografiilor cu siluetele impecabile ale septuagenarilor de azi. Exclamația lui Călinescu ”cine sunteți voi, băiețași, cu ce drept purtați numele meu?” dorindu-se întoarsă  în ”ce bine că purtați numele meu!” O singură notă discordantă în acest adevărat cor al rememorării respectuoase aparține fiicei lui George Ivașcu. Dna Voichița Ivașcu scrie, de la Paris: ”N-am nici o nostalgie legată de acest cuib de viespi”, unde întâlnea doar ”securiști deghizați în oameni de creație, intriganți diverși, neveste bârfitoare și scandalagioaice”. Regretă Pelișorul, unde, cândva, avea acces liber întreaga familie Ivașcu. Mă tem că și acolo se trăgea cu urechea, numai că o făceau securiști din altă generație. Generația ilustrului său tată.