Mircea Radu IACOBAN

„Mai bine să nu facem o şcoală deloc, decât să facem o şcoală rea” – spunea Titu Maiorescu în sec. XIX, referindu-se la chestiunea formelor fără fond. Combătând pe aceeaşi temă, Eminescu constata că „românii nu au participat la edificarea noii civilizaţii moderne, ci doar au adoptat, prin copiere, o cantitate enormă de forme, care cu greu se configurează în structuri instituţionale eficiente”. Opinii asemănătoare privind nesfârşitele încercări de modernizare precipitată a societăţii româneşti întâlnim în scrierile lui Iorga, Xenopol, Ibrăileanu, Lovinescu, Pătrăşcanu ş.m.a, care denunţă importarea inertă a formelor fără fond.

Şi iată că, la un secol şi jumătate după Maiorescu, translarea nechibzuită a unor rigori din legislaţia altora ne aduce sub zodia păcătoasă a aceloraşi forme fără fond, de parcă s-a oprit timpul în loc şi românii ar fi condamnaţi în vecii vecilor să imite, dacă nu chiar să maimuţărească. Nu spun că, în sine, aşa numita „Lege a picnicului” ar fi o normare proastă. Dimpotrivă: o consider necesară. Numai că, în alte ţări, a fost implementată doar după ce s-au creat condiţiile în virtutea cărora să fie aplicabilă, funcţională şi viabilă.

Comparam cu ani în urmă, tot la această rubrică, situaţia privilegiată a excursionistului român, prin comparaţie cu stricteţea realităţilor din Canada şi USA, pe care le cunoscusem, cu destulă surprindere, la faţa locului. Privilegiul consta în aceea că, dacă vrea să aleagă tufa cutare, românul poate să-şi aşeze pătura taman acolo şi-şi poate stabili locul de scurtă odihnă unde are chef şi-i place lui cum susură pârâul şi foşneşte pădurea.

Tot la „Colţul condeierului” vorbeam despre imposibila imagine a „turismului” din zona mănăstirilor Secu-Sihăstria (şi nu numai acolo), unde, vară de vară, parchează pe malul pârâului sute şi sute de maşini venite din toată ţara, se instalează corturi şi fumegă grătarele aferente, într-o înghesuială, promiscuitate şi lipsă de igienă de-a dreptul incredibile. Este mini-vacanţa orăşeanului modest, care nu-şi poate permite sejururi pe Coasta de Azur, şi nici chiar pe litoralul nostru; dornic să scape dintre membranele de beton ale blocului şi să asculte cum creşte iarba, românul încearcă astfel de scurte evadări, modeste şi necostisitoare.

Iată că noua lege chintensenţă a formelor fără fond, le interzice de plano. Din nou, am pus căruţa înaintea cailor! Ştiţi cum e în Canada? Într-adevăr, poţi campa şi aprinde focul doar în perimetre strict delimitate. Însă acolo găseşti vetre din piatră (la baza cărora se află, obligatoriu, o priză la 220 v.), strictul mobilier „de poiană” necesar, pubele, instrucţiuni ş.a.m.d. La fiecare 10-15 astfel de locuri amenajate (în toate zonele, le afli cu sutele) există câte un wash-room cu duşuri, chiuvete, wc-uri, apă caldă, săpun lichid, prosoape de hârtie, phoen, dulăpaş cu medicamente, reţea whirelles.

Cum e la noi? La Iaşi, de pildă, primăria a amenajat 15-20 de locuri pentru aprins grătare în zona împădurită Al. Rosetti. Câteva zeci, la aproape 400.000 de locuitori! Şi nici astea funcţionale, fiindcă hoţii de fier vechi au smuls mintenaş grătarele primăriei, au ciordit măsuţele metalice – într-un cuvânt, au curăţat locul! Pe de altă parte, a îngrădi picnicul în doar una-două arii aşa zis amenajate, înseamnă să-l obligi pe cetăţeanul care încearcă să evadeze din înghesuiala oraşului, la altă înghesuială, în margine de pădure... autorizată!

Sigur că trebuie făcut ceva pentru disciplinarea ieşirii la iarbă verde, numai că de început, trebuia să se înceapă cu începutul, cu fondul, nu cu forma, cu amenajările, nu cu amenzile, cu gândul la cetăţean, nu la imitarea imediată şi servilă a normărilor occidentale. Începe să dea colţul ierbii, mâţişorii stau să plesnească, acuşi înfloreşte păpădia şi s-o simţi boare de toporaşi. Ce facem, ne sufocăm în blocuri după asemenea iarnă grea şi n-avem dreptul să-ntindem o pătură la margine de codru fiindcă ne sancţionează legea? Aferim!