Cătălin MIHULEAC

Fiindcă autorităţile, într-un fel care nu mai miră pe nimeni, nu dovedeau cu nici un chip zăpada nămeţită pe străzi, s-a apelat din nou la ajutorul deţinuţilor. Opinia mea e că le datorăm mai mult respect acestora, pentru modul exemplar cum apucă şi mânuiesc imensele lopeţi de deszăpezit oraşe zgribulite, pentru maniera de înjunghiere a troienelor compacte, pentru arta de a sparge - ca pe nişte bancomate, ca pe broaştele unor vile - gheaţa trotuarelor.
Iar mâine-poimâine, - când primăvara va începe să-şi fluiere iar temele nonşalante, laolaltă cu păsăretul deszgribulit – asfaltul, ciuruit de bortele proastei calităţi, îşi va primi şi el oblojirile, tot prin eforturile conjugate ale puşcăriaşilor. Merită ei respectul nostru? Sigur că da. Poate, în plus, şi niţică dragoste.
Dragii de ei, pârnăiaşi scumpi! Putem generaliza fără frică: oriunde e nevoie de o hărnicie promptă şi fără fasoane, se poate apela cu încredere la resursele umane din penitenciare. Astfel că, într-o zi nu foarte îndepărtată, dacă vom privi dintr-un satelit, vom vedea vărgată longitudinal toată întinderea ţării.
Ce ironie totuşi, ca nişte foşti violatori, tâlhari, hoţi şi escroci, să predea comunităţii, care i-a pedepsit aspru, lecţii de competenţă şi de hărnicie. Astfel că seara, când se-ntorc osteniţi de la muncă în sumbrele lor dormitoare comune, vrednicii noştri pârnăiaşi poartă la mâini, peste cătuşele clasice, brăţările de aur ale meseriei.
Uşor-uşor, locatarii penitenciarelor pot fi solicitaţi să dea o mână de ajutor şi în alte domenii sensibile. Chiar şi prin cele două dormitoare comune ale Parlamentului, în zilele când nu se împlineşte cvorumul pentru votarea unor legi, din cauza unor puturoşi incurabili precum Crin sau Varujan, care trag chiulul ca nişte nesimţiţi ce sunt.
De competenţă, nici nu mai vorbim. În plus, nimeni nu mă va convinge că un parlamentar român e mai cinstit ca un puşcăriaş.