Cătălin MIHULEAC

În numărul din 2 ianuarie al ziarului Le Parisien, au fost incluse 12 sfaturi pentru a depăşi cu bine anul 2012, care abia de scânceşte în scutece, înconjurat de ursitoare din alea văzătoare de culori duse spre negrul cel mai funerar. Şi se ziceau, mai bine zis se repetau, în gazeta pariziană, nişte lucruri pe de rost de noi ştiute, dar aplicate puţin spre deloc.
Adică să ne orientăm spre bucurii simple, nu neapărat foarte costisitoare, cum ar fi un spectacol de teatru sau un spectaculos răsărit de soare, să încercăm să zâmbim, chiar dacă zâmbetul nostru o mai mână spre rânjet şi să nu ne scumpim la acte caritabile, fiindcă s-a stabilit că producţia de anticorpi ar fi strâns legată de numărul şi de intensitatea faptelor generoase. Şi alte asemenea, să le zicem, banalităţi, care umplu frumos albul paginii de gazetă, fiindcă dau foarte bine în momente festive, când pupătoarea ne e pungă, dar inima larg deschisă. Nici o grijă: cu fiecare zi care trece, inima ni se va închide la loc.
Al 12-lea sfat conţinea însă mult mai mult pragmatism, spus în abandonul tuturor dulcegăriilor anterioare. El ne sfătuia să tragem foloase capitaliste din fiecare clipă, fiindcă oricum Nostradamus şi alţi cobitori cu patalama internaţională au pronosticat că planeta de faţă nu mai are foarte mulţi purici de făcut în sistemul galactic. Şi-atunci, îndemnul suna să ne mobilizăm şi să stoarcem cu putere viaţa de ultimele ei picături de plăcere, fiindcă s-ar putea să ne aflăm pe ultima sută de metri, iar noi să ne comportăm ca şi când am mai avea în faţă un drum destul de lung de străbătut.
Acuma, ce să zic, un sfârşit al lumii nu ştiu dacă e un pronostic chiar atât de negru, fiind clar că proiectul acestei planete populate cu bipezi a însemnat un eşec de la cap la coadă. Pe mine altceva mă preocupă însă: dacă o să vină sfârşitul lumii, oare cum or să-şi mai încaseze băncile ratele restante de la clienţi?