Mircea Radu IACOBAN

Avem peste 50 de sărbători naţionale (!) şi, curând, vom fi cadorisiţi cu încă o rafală: la Senat se află depusă iniţiativa prin care se cere oficializarea sărbătoririi Newruz-ului (21 martie, anul nou la iranieni) şi Hâdârlez-ului (6 mai, venirea primăverii – tot la iranieni, câţi vor fi fiind în România). Parlamentarii sunt invitaţi să decidă şi cu privire la instituirea Zilei Patrimoniului Mondial, precum şi la stabilirea datei de 8 septembrie pentru prăznuirea romilor creştini. După ce s-a instituţionalizat Ziua Culturii Române (15 ianuarie), aleşii poporului sunt chemaţi să ratifice şi alte iniţiative similare: Ziua Mamei (prima duminică din mai), Ziua Tatălui (a doua duminică din mai), apoi Ziua Naţională a Ambulanţei, Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti din Perioada 1944-1989, 23 august (Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului), 21 decembrie (Ziua Memoriei Victimelor Comunismului din România) şi să declare 30 noiembrie zi de repaus legal la Senat.

Pe undeva este încurajator faptul că se dă ceva de lucru forului legislativ, şomer din pricina cascadei ordonanţelor de urgenţă şi asumărilor de răspundere guvernamentală. Dar dacă păstrăm ritmul ăsta, peste vreo zece ani fi-va mai simplu să trecem cu roşu în calendar zilele lucrătoare, sărbătorile copleşindu-ne cu totul şi preschimbându-ne în fericitul popor ce-o ţine tot într-o prelungă emoţiune sărbătorească. Sprijin parlamentar se pare că are deja şi propunerea clujeană de a se stabili ca zi naţională data de 10 mai. Motivaţiile de ordin istoric-protocolar pot şi, în aceeaşi măsură, nu pot convinge.

Se spune, în demersul clujean, că data de 9 mai, când Mihail Kogălniceanu a proclamat în Parlament Independenţa României, ar avea valoare emoţional-diplomatic-reprezentativă inferioară Declaraţiei de Independenţă adoptată în plen la 10 mai. Numai că, la rândul ei, Declaraţia nu intră în vigoare decât după ce o promulgă principele domnitor şi, efectiv, abia după ce se publică în „Monitorul oficial”. Atunci, care dintre cele patru date merită întâietatea? Fără îndoială că întâia exprimare oficială a ideii şi deciziei Guvernului în Parlament – 9 mai şi nu oricare alta dintre etapele procedurale ulterioare. În fapt, clujenii intenţionează să mute accentul de pe 1 decembrie, pe 10 mai, argumentarea lor încercând să atenueze preventiv fireasca reacţie de (să-i zicem doar atât) nedumerire faţă de gestul provenit tocmai din... Ardeal! Cică, să nu îngrijorăm, fiindcă vom avea două sărbători naţionale. Să luăm exemplul vecinilor maghiari, care au trei – de ce n-am avea şi noi două? Dar bine, avem deja două, fiindcă Parlamentul a aprobat mai ieri trecerea cu verzale în calendar şi a datei de 24 ianuarie, „Unirea Mică”, aşa că 10 mai ar fi... a treia.

Naţiile mari, puternice şi serioase se mulţumesc cu o singură zi naţională, bine întemeiată istoriceşte, şi – cel puţin deocamdată – nu par interesate de mărunţirea buchetului major de semnificaţii reprezentat de o sărbătoare unică. Divizată, îşi pierde însăşi temeiul instituirii. Aproape ne-am obişnuit ca sărbătorirea zilei de 1 decembrie să nu fie agreată de maghiari, care, prin voci autorizate ale minorităţii, au şi decretat-o zi de doliu – iată însă că ardelenii înşişi propun retrogradarea în rang a zilei de 1 decembrie (reunirea Ardealului cu Ţara!) şi includerea ei într-un fel de mixtum calendaristic cu egalitate iluzorie, fiindcă primul „inter pares” ar urma să devină 10 mai. Fie şi numai pentru faptul că schimbarea datei ar permite aprinderea grătarelor cu mititei şi, oricum, nu va mai îngheţa buza gornistului pe muştiuc la început geros de decembrie.

Credinţa că românul nu percepe până la capăt încărcătura sărbătoresc-solemnă a zilei naţionale dacă nu prăjeşte cârnăciori şi slană e-o prostie gogonată, dar, până la urmă, s-ar putea să cântărească electoral mai mult decât amintirea faptului că ţara a devenit regat la 10 mai 1881. Adică, taman de ziua în care, cu fandări şi ocolişuri viclene, pusee monarhiste vor să repoziţioneze ziua naţiei române. Clujenilor, şedeţi blând!