Mircea Radu IACOBAN

Gata cu stâlpul hornului cel humuit şi şofara cu motocei – amintirile din copilărie şi-au schimbat dramatic registrul, abandonând seninătatea idilică pe prispa căscioarei din Humuleşti. De la vârsta grădiniţei totul aşezându-se sub semnul politicului, pe cine să mai intereseze caprele Irinucăi şi pupăza din tei? O astfel de rememorare, deloc duioasă, ci dimpotrivă, în cheie satirică, ne propune suceveanul ieşenizat Călin Ciobotari în cartea tipărită recent la Editura „Ideea Europeană” („Contemporanul”). O carte foarte bine scrisă, incitantă, pe alocuri chiar fermecătoare, destul de singulară în peisajul editorial românesc.

Impresionează prin sinceritate, amănunţimea şi profunzimea observaţiei, tipologia spectaculoasă, ironia poznaşă, de certă ţinută intelectuală şi, deloc în ultimul rând, prin ineditul spaţiului investigat: târgul bucovinean aflat (cum spunea Stere) „În preajma revoluţiei.” Până să ajungă la orăşelul cu pricina de la capătul ţării („acolo unde se aşează harta în cui”), marea zguduire din decembrie 1989 a ostenit de-a binelea, provocând seisme călâi şi inocente, receptate mai degrabă la crâşma „Trei chiloţi”, adevăratul centru vital al târgului. Care târg? Autorul nu precizează, pentru simplul motiv că nu şi-a propus o reconstituire reportericească, fie ea şi cu mijloacele satirei, ci a căutat în primul rând temeiul punctului de sprijin care să-i îngăduie recursul la fantezie şi inventivitate. Aş zice, coroborând indiciile geografice şi reperele economice presărate ici-colo, că-i vorba despre târguşorul Siret. Pot fi chiar sigur, câtă vreme o bună felie din carte relatează evenimentul sosirii primului tren în noua gară a oraşului. Elevul Călin se afla acolo, adus cu şcoala, ca să strige „Ceauşescu pa-ce!” De unde să ştie că, în trenul cu pricina, se afla şi... subsemnatul, dimpreună cu echipa televiziunii, copios ironizată („nişte bărbaţi nebărbieriţi, uşor mahmuri, se apropiau desfăşurând un colac imens de cablu...”)?

 Dar n-are nici o relevanţă exacta localizare a acţiunii, câtă vreme cele ce autorul le observă, notează şi comentează acid pe marginea imaginii copilăriei „captive în epoca de aur” se potrivesc de minune nu numai nordului românesc, ci, în bună măsură, întreg spaţiului mioritic. Cartea debutează cu o delicioasă compunere („Povesteşte cine eşti, ce îţi place să faci”): „Am zece ani şi locuiesc în Republica Socialistă România, într-un oraş foarte mare (sic! – n.n.) cu sute de oameni şi femei”, după care se derulează scene din viaţa puştiului cu cheia legată la gât – şcoala, familia, prietenii, joaca, toate presărate cu portretizări de un adevăr (trist) rar întâlnit în proza românească de azi. Iar „revoluţia” de la Siret a fost de-a dreptul sublimă, ceea ce, sunt sigur, n-a împiedicat emiterea cuvenitelor certificate de revoluţionar...

Şi toate s-au schimbat: profesorul Vasilievici, care, utilizând elemente de trigonometrie, calculase încă din mai 1986 iminenţa revoluţiei (drept pentru care, în 1990. liceul îi acordă salariu de merit), îşi va folosi acum abilităţile într-ale matematicii sondând domenii mai lucrative: calculul probabilităţilor la jocurile de poker mecanic din incinta locantei „Trei chiloţi”. Învăţătoarea care-i cotonogea pe Călin şi ai săi scrie studii despre „Standardele europene de pedagogie”. Şi celelalte traiectorii cad în rizibil şi melodramatic, dar ce să-i faci, câtă vreme viaţa nu-i lipsită deloc de derizoriul incomodelor dimensiuni? Eroii (oricum fără glorie) sunt astăzi şomeri, Magiun, prietenul din copilărie, „este paznicul unui iaz fără peşti, din care nimeni nu s-a gândit vreodată să fure ceva”, mulţi trudesc prin cele cotloane ale Europei şi, corolar, linia ferată entuziast inaugurată, s-a desfiinţat pentru nerentabilitate. „Oameni se nasc, oameni dispar, generaţii se succed, concitadinii mei continuă să fie veseli sau trişti, după caz, să bea, să mănânce, să se urască sau să se iubească. Şi sunt tot mai puţini acei dispuşi să-şi amintească sau să creadă necondiţionat că văile şi dealurile acestea anonime, că soarele şi cerul, că zidurile acestea năpădite de singurătate, că toate acestea au fost cândva decoruri într-o Epocă de Aur”.

O carte într-adevăr bună, care se citeşte, cu folos, pe nerăsuflate.