Doru POPOVICI

La finalul meciului cu Ucraina, dincolo de momentele de umor absolut oferite de ambele echipe, dincolo de tradiţionala lehamite care acompaniază jocul nostru, ba chiar şi dincolo de piţurcienele justificări ale lui “Răzvan, lasă-ne!”, mie mi s-a pus pe suflet altceva: declaraţia ha-lu-ci-nan-tă a căpitanului Naţionalei, Cristian Chivu, care s-a declarat în “silenzio stampa” preţ de un an. De ce un an şi nu 2, 3 sau 7, cât cred eu că mai poate juca Chivu (inclusiv cei 3-4 la arabi sau, mai rău, la Dinamo, unde toţi exportaţii noştri ameninţă că vor să-şi încheie cariera, lucru perfect valabil: oricine ajunge la Dinamo, indiferent de vârstă, îşi cam poate considera cariera încheiată!)?Şi de ce tocmai după meciul corect caracterizat de Dinu ca „ruşinea fotbalului din Estul Europei”? Ce înseamnă de fapt această sintagmă, “silenzio stampa”, adusă tocmai din Italia, pe obişnuita filierăbecaliană? Păi, după mintea mea, nimic altceva decât o supărare ca aceea a văcarului pe sat sau, în termeni mai eleganţi, o formă liber asumată de autism (dragi fotbalişti, asta nu are legătură cu cine bate autul mai tare şi mai precis). Intervine însă o problemă: muţenia asta faţă de cei care îşi fac imaginedar şi de cei pentru care munceşti tu, fotbalist, acolo, pe teren, nu are nici o justificare.

Cristi Chivu nu este un prost. Nu este unul din cei care confundă blocul cu blocnotesul şi nici măcar din cei care fentează munca, preferând transpiraţia în ringul de dans celei de pe teren. Cristi Chivu este un fotbalist talentat şi muncitor şi care a ajuns în vârful ierarhiei europene nu numai prin talent, dăruire şi constanţă, ci şi printr-un efort de voinţă aproape inuman, depăşind un moment de un dramatism înspăimântător, iar presa a avut grijă să-l elogieze pentru toate acestea exact atât cât merită, adică fără reţinere. Iar suporterii, chiar cei dezamăgiţi de jocul slab al lui Chivu din finala Champions League sau din amicalul cu Ucraina au dreptul în fiecare minut să ştie tot ce merită ştiut despre căpitanul Naţionalei. Chivu se comportă ca un profesor: se declară în grevă. Nu cred că un fotbalist care câştigă într-o lună mai mult decât un profesor într-o viaţă are acest drept.