Mircea Radu IACOBAN

Am ezitat mult înainte de a lua hotărârea să scriu rândurile ce urmează. Iar înot contra curentului, iar mă expun la represalii, iar trebuie s-o fac pe Moş Ion Roată, încercând să urnesc singur bolovanul de care se feresc toţi fiindcă... frige. Ar fi vorba despre noii lideri în poezia momentului, validaţi de critica ce le dedică consistente capitole în Istoriile Literaturii, îi propune pentru introducere în manualele şcolare, îi premiază şi răspremiază, îi recomandă pentru burse în străinătate ş.m.a. Într-un cuvânt, sunt desemnaţi drept modele literare, iar critici serioşi se extaziază în faţa textelor dăruite naţiei de aceşti „Paganini ai poeziei”. Am toată disponibilitatea, toleranţa necesară şi exerciţiul lecturii dezinhibate pentru a recunoaşte dreptul oricărui condeier de a-şi constitui liber propriul univers poetic, oricât de insolit, oricât de bântuit de stranietate şi iconoclastie ar fi.

 Nu mă deranjează, de pildă, modul în care Mihai Gălăţanu (nu mai este un puşti teribil, bate către 50 de ani!) înţelege să-şi gestioneze poetic relaţiile amoroase. Este vorba de „un pas în doi” şi dacă astfel îl percepe poetul, e treaba lui. Acum vine greul: nu ştiu cum să procedez pentru a oferi un minimum de necesare exemplificări, limbajul fiind prea de tot frust. Probabil că nu-i cazul să-mi fac griji pentru maltratarea ingenuităţii tinerei generaţii, fiindcă, oricum (ne asigură Alex. Ştefănescu) „poemele sale vor ajunge cu siguranţă în manualele şcolare.”

Dar au fost de acum publicate în volume premiate şi răspremiate, aşa că, prezentând mii de scuze naturilor prea pudibonde, citez. Mai întâi, din poezia de dragoste a lui M.G.: „Căca-m-aş pe mine ce ţâţe are gagica asta / Care tremură mahmure / Căca-m-aş pe mine ce mişto e păsărica ei / Şi păsărica şi fofoloancele lor / Şi fofoloanca pizdulicii lor!...” Sau: „Păsărică fă, cât cântăreşte şi cât preţuieşte curul tău? / Pe ce piaţă îţi vinzi flocii tăi năbădăioşi pe care, oh, întreaga zi şi întreaga noapte aş sta să-i miros?” Nu mai continui citarea; textele de până acum nu-s decât glumiţe faţă de recolta ce-o am fişată şi care ar urma să întregească materialul probator. Pur şi simplu nu pot fi reproduse – dar pot fi (şi au fost din belşug) premiate. Repet: fiind vorba de o joacă în doi, n-au decât iubăreţii marca Gălăţanu să se cufunde până peste cap în pornografie maladivă. Tot un „joc în doi” poate fi considerată şi relaţia lui M.G. cu Divinitatea, chiar dacă ciudatul poet găseşte de cuviinţă să se închine nu lui Hristos, ci tâlharului Barabas, răstignit alături: „Noi lui Barabas ne închinăm  (...) Noi în Tine credem şi am citit pe de rost Evanghelia după Barabas / Noi suntem după chipul şi asemănarea lui Barabas.” Mă rog, e treaba lui M.G. să-şi aleagă Dumnezeul care îi convine. Mai departe însă, când aşa-zisele lui poeme toarnă hârdaie de mizerii peste ideea de patrie, aş crede că-i de datoria fiecărui român să reacţioneze răspicat.

Amorurile scabroase şi mistica pe dos pot fi trecute în contul experienţelor personale ale lui M.G.,  patria însă, nu mai este o exclusivitate, insultarea ei oripilându-ne pe toţi: „Căca-m-aş pe mine pe stradă, ce ţâţe ai, Patrie / O noapte cu tine, Patrie şi apoi să mor! / Între ţâţele tale, fă Patrie, fă Fefeleago, vreau să ejaculez! / Gâfâie şi tu un pic, fă Patrie, ca să mă exciţi / Dă-ţi şi tu tricolorul jos de pe tine / Să-ţi ginim bulanele goale...” Sau: „Ce dinţi ai, cu care mi-ai muşca şi coaiele, fă Patrie, când eşti în călduri / Eşti, curvă, ai pizdulicea la spate, mai spre fund, ca tătăroaicele...” „Toţi ştim că eşti meseriaşă când dai din bucile tale, fă Patrie / Ale tale sunt pârâiaşele de spermă care-ţi curg printre sâni / Ale tale izvoarele de fecale / Ce frumoasă eşti tu, Patrie şi cum ne laşi să ţi-o băgăm toţi printre picioare / Stai şi tu măcar odată la noi, fă Patrie, să ne dăm şi noi drumul în tine / Ce sfinctere şi ce rozetă ai, fă Patrie / Nimeni nu dă aşa de bine din...” etc. etc.

Cititorul mă va scuza şi, desigur, va înţelege că, fără penibilele exemplificări de mai sus, orice comentariu cădea în gol. La pag. 941 din „Istoria Literaturii Române”, Alex. Ştefănescu scrie: M.G. „şi-a asigurat un loc în Istoria Literaturii române. Poemele sale vor ajunge cu siguranţă în manualele şcolare.” Ia observaţia lui N. Manolescu, autor al Postfeţei uneia dintre cărţile lui M.G. mă pune pe gânduri: „Convingerea că libertăţile pe care şi le poate lua un poet sunt în stare să distrugă valorile morale ale neamului vin din rezervele amestecate ale imbecilităţii comuniste şi hitleriste.” Aşa o fi. Doar hitleriştii şi comuniştii, în imbecilitatea lor eternă, îşi astupă urechile când recită M. Gălăţanu: „Am coaiele doldora de sămânţă / şi aş vrea să ejaculez pe văile tale, Patrie / Patria mea, / Căca-m-aş în poienile tale, Patrie! Pişa-m-aş pe toate cuvintele mari pe care lumea le rosteşte pentru tine, Patrie (...) Se vede şancrul printre sifilisurile tale / Lasă-ne să te scuipăm / Doar-doar ne-o trece greaţa de tine, Patrie!”

   N-am inventat nimic.