Mircea Radu IACOBAN

Trecutul regim poartă vinovăţia prea multor păcate pentru a i se mai pune în cârcă şi altele, inventate. Eram într-un cerc de amici, unde fusese invitată şi o venerabilă doamnă, văduva unui medic prieten, cândva, cu gazdele. Aflând că am fost director la „Junimea”, doamna cu pricina se destăinuie mesenilor: „Şi soţul meu a vrut să publice la Editura din Iaşi, dar i s-a respins manuscrisul fiindcă nu era membru de partid.”

 Am rămas interzis. Şi, desigur, mi-am amintit bancul cu bâlbâitul respins la concursul de crainici radio fiindcă... nu era membru de partid. „Stimată doamnă, ce scria soţul dumneavoastră?” „Ooo, îşi povestea frumos viaţa, în versuri, dar dacă n-a fost membru...” Prea era de tot convinsă ca să-ncerc s-o contrazic. Şi ce să-i spun? Că marea majoritate a celor publicaţi de „Junimea” n-aveau carnet de partid şi că, în general, nu exista nici o legătură, dar absolut nici una, între statutul politic al autorului şi decizia privind acceptarea (ori respingerea) manuscrisului? Nu m-ar fi crezut. Doar i-a zis soţul  - şi despre cei plecaţi pe cealaltă lume numai de bine, cum să-i pună la îndoială spusele? Bănuiesc ce s-a întâmplat de fapt: redactorul i-a respins pur şi simplu manuscrisul (gemeau rafturile editurii de dulcege şi total neinteresante autobiografii versificate), iar autorele, jenat de greu acceptabilul verdict, i-a oferit soaţei o explicaţie mai la îndemână: „fiindcă nu-s membru”. (Că mulţi n-au fost membri – şi fac caz acum - pentru că nu li s-au acceptat cererile, e altă poveste; îi va veni rândul.)

Tot aşa, un scriitor destul de cunoscut astăzi se căinează într-o revistă din provincie că n-a fost primit în Uniunea Scriitorilor din acelaşi motiv: nu era membru de partid. Am căutat, de curiozitate, în evidenţele Asociaţiei Scriitorilor şi am constat că, în anul cu pricina şi încă în doi înainte, au fost primiţi 11 noi membri, dintre care... doar trei cu carnet de partid. Iar indicaţiile „de la CC” (voi explica de ce am pus ghilimele) sunau total pe dos, cerându-se restrângerea drastică a primirii intelectualilor în partidul pe cale să-şi piardă „caracterul eminamente muncitoresc”. Se stabilise şi procentajul: doar 11% din totalul primirilor puteau reveni intelectualilor. Aşa se face că, la un moment dat, Organizaţia de bază a Teatrului Naţional Iaşi era alcătuită din tâmplari, şoferi, electricieni, portari, maşinişti şi... câţiva actori „de sămânţă”. Iar acesta era cel dintâi for în care se discuta şi aproba repertoriul! Iată, acum, şi explicaţia ghilimelelor: indicaţiile „de la CC” veneau din clădirea (impropriu) denumită „a CC” şi nicidecum de la... Comitetul Central.

Nici 1% dintre membrii CC n-au pus vreodată piciorul în respectivul sediu! Activul central de partid era cel care hotăra şi asta văd că ori nu se ştie, ori s-a uitat de tot. Fără a fi membri CC (...unde figurau şi tractorişti, pictori, cusătorese, sondori etc. etc.) funcţionarii superiori din activul central de partid decideau şi urmăreau îndeplinirea deciziilor. Cât priveşte scriitorul cu pricina: avea nevoie nu de carnet de partid, ci de avizul judeţenei. Care, cu duşmănoasă obstinaţie, refuza să i-l dea. Ba, culmea, forurile locale nu i-au permis nici să posede... maşină de scris!.. Alte enormităţi, de şi mai mare calibru: aflăm din aceeaşi revistă de provincie că dl. P.N., colonel pensionar, fost locotenent major de securitate, a mărturisit, în prezenţa mai multor martori, că, în 1962, „am avut sarcina să-l împuşc pe Mihai Arsene într-o staţie de autobuz.”

 Mihai Arsene a fost un modest condeier braşovean, recent călătorit către ceruri. Dumnezeu să-l ierte! Câtă vreme n-a fost răpus în 1962 şi a mai vieţuit încă 47 de ani, cât a fost domnia lui Ştefan, este clar că un aprig proces de conştiinţă l-a făcut pe securistul P.N. să nu apese trăgaciul atunci şi niciodată. Ştiţi unde a făcut colonelul zguduitoarea declaraţie? Citez din necrolog: „în barul scriitorilor braşoveni”. Măi, să fie! Nu cumva a dat pe gât niscaiva păhărele în plus şi l-a apucat lăudăroşenia copilărească? Multe şi mărunte, vesele ori triste, am avut de aflat din istoria recentă a românilor, dar despre scriitori împuşcaţi în staţia de autobuz încă nu. Virtuosul colonel ar face bine să-şi aroge închipuitele merite şi în alte locaţii (sic!) decât crâşma, că prea penibil şi aiuristic fantazează. Culmea-i că se găsesc naivi care să-l creadă...

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Închipuiri.

Comentarii