Mircea Radu IACOBAN

Nu cred să mai aibă cineva amintiri directe privind dârdorile în care intra România când, la fiecare sfârşit de noiembrie, începeau pregătiri sârguincioase pentru sărbătorirea zilei de naştere a generalissimului I.V. Stalin. Există, însă, o consistentă bibliografie „la temă”, datorată în special Centrului ieşean de istorie şi civilizaţie europeană, pendinte de Academia Română – aş menţiona cu precădere cărţile „Stalin – cenzurat/necenzurat” (1999) şi „Românii între ruşi şi sovietici” (2007).
Citite acum şi în paralel, contribuţiile documentare ilustrează şi susţin aforismul marxist „omenirea se desparte de trecutul ei râzând.” Delirul omagierii în genunchi atinsese asemenea cote ale linguşelii hilare şi aiuritoare, încât, azi, numai cine cunoaşte cât de cât dimensiunile mecanismului terorii poate să-şi explice aberaţiile aniversare ce au luat proporţii maxime acum exact 60 de ani, în noiembrie-decembrie 1949, când „tătucul popoarelor” împlinea 70 de ani. Altfel, lectorul din veacul XXI are tot dreptul să-şi suspecteze „buneii roşii” de pierderea uzului raţiunii şi, pur şi simplu, să izbucnească în râs. Râzi tu, râzi, Harap Alb, dar, în urmă cu şase decenii, nimeni n-avea nici curajul să-şi domolească primul aplauzele (dai tonul? lagăr!), aşa că, la mitingurile omagiale, bieţii aplaudaci îşi pocneau palmele până la epuizare fizică!
Comitetului de organizare a festivităţilor de la Moscova i s-a propus, între altele, construirea unei biserici cu hramul „Slavă epocii staliniste!” (!!), oraşul Moscova să se numească „Stalin”, URSS să se re-boteze „Uniunea Stalinistă a Republicilor Sovietice Socialiste”, sărbătoritul urmând să primească, între alte titluri, şi pe acela de „savant al lumii”. În articolele din „Pravda” (număr omagial – 12 pagini) se delira până la cel mai deplin ridicol, născocindu-se merite staliniste inclusiv în „dezvoltarea culturii de bostan în împrejurimile Moscovei”. Articolul cu bostanii era semnat chiar de Poskriobâşev, secretarul lui Stalin. Căruia, drept mulţumită, „tătucul” i-a trimis soţia în lagăr! Hazlie – dacă nu chiar tristă – a fost încredinţarea organizării adunării festive nu Comitetului Central, nu Guvernului, ci… Ministerului Securităţii. În Comisia de verificare individuală a invitaţilor trona Nikolai Vlasik, şeful gărzii personale a lui Stalin, şi el repede arestat. Doar moartea „savantului lumii” l-a scăpat de execuţie… Nici România nu se lăsa mai prejos: „Suntem convinşi că conducerea (sublimă cacofonie, n.n.) Partidului şi Guvernul RPR vor satisface dorinţa noastră înflăcărată şi vor acorda oraşului nostru înalta cinste de a purta numele Oraşul Stalin.” Semnează, „oameni ai muncii din oraşul Braşov”. Cităm din planul central de măsuri: „Tovarăşul Stalin va fi numit (nu ales!, n.n.) membru de onoare al Academiei RPR, toate gazetele de perete vor fi închinate tov.
Stalin, în seara zilei de 21 decembrie vor avea loc serbări populare – muzici, hore, jocuri de artificii.” Un grandios spectacol festiv a fost organizat, desigur, şi la Moscova: dansa Maia Pliseţkaia, cânta Sviatoslav Richter, iar corurile reunite şi orchestrele au interpretat piesele „Conducătorul poporului”, „Cantata Stalin” şi „Cântec despre Stalin”. Interesant este că aparatul de agitaţie şi propagandă era condus de P. Pospelov, acelaşi Pospelov care avea să redacteze… raportul de condamnare a stalinismului, citit la Congresul XX de Nichita Hruşciov!
Natura omului e atât de schimbătoare… La noi, voci alarmate sesizau rămâneri în urmă ce puteau afecta amploarea vibrantelor festivităţi: „în Capitală nu s-a vândut nici un exemplar din Scurta Biografie, la Tutova lipsesc broşurile lui Stalin despre udarnici şi stahanovişti, în Ialomiţa Carnetul Agitatorului încă n-a ajuns, la UCB nu s-au făcut Colţuri Roşii”… Desigur, „Filialele Uniunii Scriitorilor din RPR vor organiza conferinţe, după care scriitorii vor citi fragmente din operele literare închinate tovarăşului Stalin.”
Urmează un nesfârşit torent de măsuri privind cărţi, filme, spectacole, simpozioane, conferinţe, ţinute de Al. Drăghici, Ana Pauker, Iosif şi Liuba Chişinevschi, Teohari Georgescu, Vasile Luca… Doamne, ce vis urât!