Mircea Radu IACOBAN

Râvna cercetătorilor demontează mituri: publicând cele două volume de documente comentate „Românii în arhivele străine” (Iaşi, 2009), istoricul Gh. Buzatu mai şubrezeşte o legendă: „Yalta şi crucificarea României”. De altfel, autorul cărţii cu titlul aici evocat, Nicolae Baciu (Roma, 1983) recunoaşte, la pag. 178, că „Problema României nu a fost nici discutată, nici hotărâtă la Yalta. Soarta ei era dinainte decisă.”
Cu toate acestea, de zeci de ani circulă povestioara cu procentajele notate discret, pe colţul unui şerveţel de hârtie, cu târguiala celor trei mari şi cu tristul final – ţara noastră cedată 90% influenţei ruşilor. Documentele arată cu totul altceva şi, din punctul de vedere al României, mai condamnabilă chiar decât grobianismele lui Molotov şi Vâşinski rămâne atitudinea americanilor şi, mai ales, a britanicilor.
În oct. 1944, la Moscova a avut loc un lung şir de întâlniri între partea engleză (Eden, Kerr ş.a.) şi cea rusă (Molotov, Vâşinski), „onorate” din când în când şi cu participarea lui Stalin. Stenogramele acum publicate înfăţişează o aprigă tocmeală pentru procentajele dominaţiei asupra Bulgariei, Jugoslaviei, Ungariei şi, mai ales, Greciei. În decursul acestor lungi tocmeli, Eden a definit astfel poziţia Angliei: România „este o chestiune rusească”. Chiar dacă stabilirea la milimetru a fatidicelor procentaje rămâne mai mult sau mai puţin iluzorie, fiindcă nici până acum n-a fost inventat şublerul minune capabil să sesizeze abaterile de la cifra bătută în cuie, iar sovieticii oricum n-au respectat barem fărâma de 10% influenţă occidentală cu care fuseseră miluite România şi Bulgaria, s-a trudit îndelung şi din greu la împărţirea sferelor de influenţă în Balcani.
Cum americanii nu agreau din principiu astfel de cinice partajări, englezii şi ruşii au continuat în taină împărţeala între ei. Şi când, uneori, Moscova se arăta dispusă să mai cedeze câte ceva din acel înrobitor 90%, intervenea Churchill, care a telegrafiat în trei rânduri de la Londra, potolindu-şi emisarii: „acolo (în România, n.n.) nu suntem decât spectatori.” Deplasându-se în persoană la Moscova, a declarat în faţa lui Stalin: „România este treaba ruşilor” (9 oct. 1944). De altfel, în prealabil se semnase acordul de armistiţiu, care stabilea totala aservire a ţării (Vişoianu: „România are toate dezavantajele unei ţări ocupate şi toate obligaţiunile unei ţări eliberate”). Încercările de împotrivire ale delegaţiei Bucureştilor, condusă de Pătrăşcanu, erau imediat rejetate cu brutalitate de Molotov, cu asentimentul deplin al celor doi aliaţi (uneori participa şi americanul Harriman). Stenograful consemnează stereotip: „Ambasadorii Americii şi Marii Britanii sunt întrebaţi şi răspund că sunt de acord.”
Ceea ce-l va face pe Molotov să exclame: „sunt mândru că aliaţii noştri apreciază justiţia noastră!” Mai mult: la încercarea lui Vişoianu de a se include prevederea retragerii Armatei Roşii de pe teritoriul României odată cu încheierea războiului, ambasadorul britanic găseşte de cuviinţă să aprecieze că „România este îngrijorată fără motiv”, iar cel american, convins că ruşii vor respecta logica oricărei confruntări armate, dă asigurări în alb: „trupele vor fi retrase.” Când s-au retras… s-a văzut. Şi încă o surpriză: sintagma „Marea Neagră lac rusesc” nu-i patent băsescian, ci-i aparţine… lui Eden: „este lacul Uniunii Sovietice” (10 oct. 1944). De unde se vede că actualii noştri parteneri din NATO şi Uniunea Europeană ne-au livrat pe tavă, tunşi şi frezaţi, ruşilor, cu mult înainte de Yalta.
Iar istoria o scriu, totdeauna, învingătorii.