Mircea Radu IACOBAN

N-aş crede că „Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri” din timpul guvernării Antonescu îşi vor afla prea mulţi cititori (Editura „Mica Valahie” a început tipărirea încă din 1997 şi se pare că încă mai are documente de publicat). Mai întâi, datorită proporţiilor: numai cele 4 volume ce le-am parcurs până acum însumează 2810 pagini. Apoi, prin ariditatea materiei şi prin coborârea de la chestiuni generale de prim ordin la amănunţimi de tipul aprovizionării cu arpagic ori modelului opincilor din cauciuc. Ansamblul însă, conturează o imagine completă, detaliată şi adesea surprinzătoare a unei perioade critice, pe care literatura încă n-a cutezat s-o atace frontal şi despre care circulă doar informaţii disparate şi de multe ori distorsionate. Frapează şi tonalitatea brutală în care sunt tratate chestiunile rasiale la ordinea zilei – şi aş vrea să cred că între vorbe şi fapte n-a existat totdeauna deplină concordanţă.

România se afla în război, imediat după haosul rebeliunii legionare, pe front muriseră peste 100.000 de ostaşi, în ţară domneau lipsuri cumplite şi un singur om (se intitula, fără reţineri, „dictator”) încerca să afle o ieşire din situaţia care, obiectiv vorbind, i se datorează în bună măsură – Ion Antonescu.

Am cercetat aceste stenograme căutând să aflu de la sursă aprecierile „Conducătorului statului” cu privire la oribilul pogrom de la Iaşi, trist episod pe care îmi iau permisiunea să-l consider insuficient analizat de istorici, probabil dintr-o anume rezervă prudentă faţă de abordarea unei chestiuni pe care-i mai înţelept s-o ocoleşti. După ce am cercetat chintalul de documente puse la dispoziţie de unul dintre autorii singurei cărţi consacrate pogromului şi apărută în România după 1944 (Aurel Kareţchi – în paranteză fie spus, cenzura a tăiat jumătate din carte), după ce am avut acces şi la materialele oferite de răposatul Mozes Rosen, şi, în fine, după o documentare la Yad Vashem, mi s-a întărit bănuiala că responsabilităţile încă ar mai trebui cântărite şi că n-au fost puşi sub dreaptă acuzare toţi autorii masacrului. Din păcate, stenogramele pornesc doar după acel înnegurat iunie ieşean şi vreau să cred că n-au fost ocolite de editori, ci, poate, documentele lipsesc. Dar asta-i altă temă şi, poate, voi scrie odată şi odată cartea pe care mi-am propus-o cândva.

Acum şi aici, glosez doar pe marginea vechiului adagiu „nimic nou sub soare”: stenogramele demonstrează limpede că hoţia din banul statului are, la noi, tradiţii adânci şi că nu numai democraţia, ci nici dictatura n-au izbutit s-o stârpească. Citez din intervenţiile lui Antonescu: „la noi se fură din hrana soldatului, se fură din hrana calului, se fură echipamentele”; „Ministerul Culturii şi Biserica au proprietăţi imense, însă ele nu produc decât în folosul unor anumite persoane, nu al instituţiilor respective”; „legea agrară prevedea că pot fi împroprietăriţi doar acei care au făcut războiul şi s-au împroprietărit mai ales cei ce n-au făcut războiul”; „din averile spitalelor îşi puteau permite luxul domnii ce le conduceau să-şi umple buzunarele”; „se găsesc funcţionari superiori din ministere care fac tot felul de ticăloşii, sub fel de fel de mijloace, care de care mai perfecţionate, unele mai ingenioase decât altele”; „acţiunile trec prin tot felul de operaţii, dintr-o mână într-alta şi, până la sfârşit, unul ajunge să fie proprietar şi celălalt pierde totul, iar cel care pierde este totdeauna statul”; „dacă cineva se numeşte străin, imediat i se deschis toate uşile româneşti”; „la Patronaj, toţi directorii şi toţi intendenţii de acolo fură” – etc., etc., am putea umple cu astfel de citate tot ziarul. Soluţia  propusă de Antonescu este demnă de evul mediu: „hoţul să fie însemnat pe frunte cu fierul roşu.” Închipuiţi-vi-o aplicată în zilele noastre: câţi dintre parlamentari n-ar trebui să-şi lase breton?

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Stenograme.

Comentarii