Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
În construcţia şi extensia pe care o am în faţă (şpalturi), nu a fost niciodată editată. Distinsul intelectual care a fost Dan Bădărău a elaborat cartea de istorie a capitalei moldave nu numai cu deosebită acurateţe şi rigoare în utilizarea izvoarelor, nu numai cu respectarea tuturor canoanelor ce le presupune investigarea ştiinţifică serioasă şi responsabilă, ci şi animat de o nedesminţită iubire faţă de oraşul cu destin de excepţie în istoria românilor. Nu ni se oferă un text sec şi arid, deşi cercetarea coboară adesea până la amănunţimi şi detalieri mărunte, ci o scriere în care, cu certitudine, s-a investit sentiment.
Cu atât mai mult se cuvine oferită cititorului aşa cum autorul a gândit-o şi a alcătuit-o. Nu cunoaştem altă carte de istorie a Iaşilor cu atât de mare bogăţie a surselor utilizate, cu astfel de solidă arhitectură a paginii, în care fiecare afirmaţie se sprijină pe invocarea unui temei documentar, cu atât de largă investigare şi în câmpul informaţional relativ accesibil oferit de arhive şi biblioteci, dar şi apelându-se la dactilograma inedită (”…amănuntul genealogic îl avem dintr-un studiu dactilografiat al lui…”), la mărturia indirectă, la textele uricelor, pisaniilor, catastifelor, unele pentru întâia oară cercetate atent şi încadrate cum se cuvine în ansamblul secvenţei istorice cercetate.
De altfel, bogatul aparat ştiinţific din subsolul paginilor poate fi considerat ca având şi o anume valoare în sine, el conţinând trimiteri spre o sumedenie de surse astăzi ignorate şi uitate. „Istoria Iaşilor”, de Dan Bădărău, a fost proiectată în două volume. Primul, cel de faţă, acoperă perioada de la începuturi şi până la 1821. Cel de al doilea s-ar fi apropiat de zilele noastre, dacă autorul ar fi primit, de sus, îngăduinţa răgazului pentru definitivarea operei. Oricum, perioada căreia îi este consacrată acest prim volum este cea mai dificilă, întrucât coborârea abruptă pe scara timpului duce la înceţoşarea conturelor şi la aburirea imaginilor, ceea ce justifică aproximaţiile şi ipotezele dificil de verificat. Multe dintre acestea sunt luate în discuţie de Dan Bădărău, care oferă răspunsuri adeseori polemice când propune îndreptarea tezelor amendabile, fie pricinuite de superficialitatea celor ce le-au pus în circulaţie, fie desfiinţate prin rezultatele cercetărilor mai recente. (Ceea ce-i posibil să se întâmple, ici-acolo, şi-n cazul „Istoriei...” de faţă, fiindcă trecerea celor 50 de ani de la ultima redactare nu s-a produs fără acumularea de date noi, unele, poate, punând sub semnul întrebării ipotezele lui Dan Bădărău.)
Intervenţiile în text au fost minime şi, credem, necesare. Mai întâi, ar fi vorba de aducerea scriiturii mai aproape de exigenţele ortografiei actuale. Apoi, de preocuparea pentru menţinerea subtilei savori lexicale, înlocuind, totuşi, formele prea de tot vetuste. A mai fost nevoie, desigur, de actualizarea denumirilor din trama stradală. Mai dificilă, ca gest editorial, s-a arătat eliminarea unor paragrafe de complezenţă, evident cu silnicie adăugate de autor în ideea unei captatio benevolentiae menită să asigure sau să grăbească editarea. Cartea fiind scrisă în anii ’50, adică în perioada victorioasei înfloriri a poncifelor lozincarde şi a politizărilor de mucava, au fost presărate (cu destulă parcimonie, totuşi) mici firitiseli prisoselnice. Opul s-a descuamat de la sine de pospaiul parazitar, fără cea mai mică afectare a fondului ştiinţific şi a încărcăturii de interes contemporan. Suntem sigur că, de ar mai fi avut când şi cum, Dan Bădărău ar fi fost primul dispus să elimine eflorescenţele parazite. O remarcă: de regulă, moştenitorii oricărui autor se interesează în primul rând de eventuala cotă ce le-ar reveni din încasări. Succesorul legal al lui Dan Bădărău, Dumitru Contoloru, din Tg. Jiu, se dovedeşte a fi… atipic: a sponsorizat editarea. Rara avis!
