Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Veţi spune că toate acestea sunt, înainte de orice, referiri de ordin cantitativ. Desigur, incontestabile. Contestabilă ar fi, atunci, calitatea „mărfii” oferită unui atât de larg consum? Dacă ne luăm după referinţele critice mai vechi, dimpotrivă: o mulţime de condeie critice prestigioase (şi atunci, şi acum) pledează cu nesmintită convingere în favoarea dramaturgiei lui Everac. Politiceşte? Nici măcar membru de partid n-a fost! Marele reproş (niciodată astfel formulat răspicat) ar fi acela că, „om al lui Iliescu”, a fost pus în fruntea Televiziunii, unde a deranjat profund cu tabletele lui săptămânale şi a clacat cu un revelion penibil. Ion Iliescu îl trece pe directorul TV Everac în rândul greşelilor sale – ceea ce nu se face, fiindcă ori l-a slujit (şi atunci, nu-i întorci spatele), ori dimpotrivă (şi se anulează acuza).
… În studenţie, mâncam la cantina „Justin Georgescu” şi i-am făcut unei comesene (acum e conferenţiar universitar) observaţia discretă că are fărâmituri pe bărbie. Mi-a răspuns: „da, parcă tu n-ai nasul mare!”
Se vede că şi Everac are nasul mare, într-o astfel de logică fiind exclus din literatura română. N-aş zice că poartă în spate ditamai opera impecabilă şi copleşitoare. Are, însă, cel puţin 5-6 scrieri de teatru care, în generala sărăcie a dramaturgiei naţionale (şi nu numai) pot figura cu deplină legitimitate pe lista onorabilă a pieselor bine articulate şi purtând marca unui curaj ce i-a pricinuit sumedenie de cenzurări şi interziceri. Nu le mai ia nimeni în seamă, fiindcă dramaturgul a făcut şi a dres. Ce are una cu alta? Nimic! La 82 de ani, dat afară din casă (retrocedată) şi din literatură, scrie tuturor sute de scrisori deschise. Numai lui Dumnezeu nu-i scrie – decât, cel mult, lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Nu cred că a primit, sau va primi, vreun răspuns…
Într-o situaţie oarecum similară se află opera răposatului Marin Sorescu, căftănit de acelaşi Iliescu. Nimeni nu-i mai joacă piesele (excelente!), referirilor critice li s-a pus surdină. Nici Marin Preda, fost deputat în MAN, nu-i iertat. Citesc într-o gazetă ieşeană din săptămâna trecută: „Marin Preda prozator bolovănos şi rudimentar, cu o tehnică narativă la nivelul compunerilor şcolare” (!) În acelaşi articol, despre Călinescu (care s-a mai dat cu regimul în unele „cronici ale optimistului”) se vorbeşte în termenii „tâmpeniile divinului critic.” A devenit modă să se dea de pământ cu literatura română din toate timpurile, în numele unor „recitiri” iconoclaste ce ascund irepresive tendinţe negativist-vedetiste. În fiecare şcoală există câte un profesor rău, ciufut, hiper-exigent, care-i trânteşte cu voluptate pe toţi la examene.
În clasa literaturii române, rolul şi l-a asumat Eugen Negrici, care, păstrând doar o mână de pagini din tot ce au scris românii de la cronicari încoace, îşi taie craca de sub picioare, fiindcă predă tocmai literatura română la Universitatea din Bucureşti şi-i în pericol să rămână… fără obiectul muncii! Mai trist este că se sugerează ideea potrivit căreia, prin comparaţie cu literaturile ţărilor vecine, cea română ar fi de tot pirpirie şi nevolnică – asta, poate fiindcă nici ungurii, nici bulgarii, nici sârbii, nici ucrainenii nu s-au lăsat seduşi de tentaţia recitirilor minimalizatoare. Aţi auzit de vreo „re-evaluare” a lui Petöffi de violenţa contestatară celei la care a fost supus, la noi, Eminescu? Vecinii arată că ştiu să se respecte. Iar noi, nu vom obţine respectul altora, dacă nu vom şti să ne respectăm mai întâi pe noi înşine!
