Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Este dat de exemplu în studiile privind versificaţia românească, a ajuns în (unele) cărţi de şcoală, iar sintagma „Al matale, Caragiale” o întâlnim azi pe afişele unor spectacole teatrale. Cu cât creşte distanţa în timp, cu atât dispare îndoiala asupra paternităţii ghiduşiei versificate. Marea surpriză apare când parcurgi culegerile de documente literare. Primul semnal îl dă chiar „andrisantul”, Missir, care, la 17 iunie 1912 (chiar în ziua apariţiei versurilor în presă) îi scrie lui Nicu Gane: „Dragă amice, văd în „Viitorul” publicate versurile lui Caragiale „Missiraş / Sunt la Iaşi” etc., cu un comentariu pe care l-ai fi povestit dta (…) eu mă simt cu totul străin de chestie. Nici nu-mi aduc aminte să fi primit o asemenea comunicare şi nici că a existat la Iaşi o crâşmă cu numele lui Cujbă şi pe care să fi o frecventat cu Caragiale. Fiindcă e vorba şi de mine, te rog comunică-mi ce ştii. Ori poate este invenţie şi povestea ce ţi se atribuie?” („Documente din arhive ieşene”, coordonator, D. Ivănescu, vol.II, pag. 63)
Se îndoieşte tocmai Missir, care mai primise misive ghiduşe de la Caragiale; într-o scrisoare către fiul său, nedatată, vorbeşte despre o telegramă… în versuri expediată de Conu’ Iancu şi publicată apoi de Ranetti în „Furnica”, mai apoi, în 1922, şi în „Adevărul literar şi artistic”. Dar… semnată. Am dat peste răspunsul lui Gane (21 iunie 1912) într-o carte de memorialistică, la vremea ei celebră: „Oraşul amintirilor”, de Eug. Herovanu, proaspăt achiziţionată de la un anticar bucureştean (pag. 325). Gane o dă cotită: „Iubite Missiraş, este adevărat că versurile lui Caragiale (sic!) au fost povestite de mine unui reporter de la „Viitorul”. Însă eu le-am auzit de la fiu-meu Alexandru, care, şi el, le-a auzit la Curte (n.n.: despre ce „curte” să fie vorba?). Aceste versuri sunt foarte răspândite la Iaşi, sunt, pot zice, în gura tuturor. Cine le-a născocit, habar n-am. Au ieşit din pământ ca floarea de câmp nesămănată de nimeni. Trebuie însă să recunoaştem că versurile sunt nostime, corecte şi foarte potrivite cu caracterul umoristic al lui Caragiale. De asemine nici eu, că-s mai bătrân decât tine, nu-mi aduc aminte să fi existat vreodată o crâşmă a lui Cujbă care să fi servit ca loc de întâlnire al intelectualilor la Iaşi. În sfârşit, vrând-nevrând, vei rămâne celebru alături de Caragiale. Eşti în cea mai bună companie.”
După cum se vede, în acea vreme lumea avea răgaz pentru epistole, şi umor să guste şotii. Cine să fie autorul celebrei invitaţii la Cujbă, mister. La începutul lunii, Caragiale murise, la Berlin, şi nu-i total lipsită de temei supoziţia că s-a aşteptat decesul scriitorului pentru lansarea poezioarei fără riscul vreunei dezminţiri. Greu de crezut că, totuşi, ar fi isprava vreunui ieşean, fiindcă literaţii din urbe cunoşteau prea bine geografia crâşmelor şi n-aveau cum să inventeze un Cujbă doar din necesităţile… rimei. Dac-o fi scris-o chiar Caragiale?... Atât de cunoscute erau versurile din patru silabe în târgul Ieşilor, c-au făcut şcoală şi au apărut pastişe. Când Missir, precursor al traseiştilor politici de azi, a făcut saltul la conservatori, pac şi răvaşul, la fel de anonim: „Missiraş / De la Iaşi / Sau din Ieşi / Cum de eşi? /Dintre vechii junimişti / Făcuşi ţâşti / La Tachişti!”
De reţinut comentariul împăciuitorist al lui Herovanu, care, după ce teoretizează că „valoarea unei anecdote nu stă în adevărul istoric, ci în adevărul ei moral, adică în verosimil şi caracteristic, nu prin ceea ce afirmă, dar prin ceea ce evocă”, trage concluzia: „lucrurile povestite ar fi putut să se fi întâmplat aşa cum se povestesc, după cum şi versurile atribuite lui Caragiale ar fi putut să fi ieşit, chiar în forma în care le cunoaştem, din mintea şi pana maestrului.” Aşa că… asta e.
