Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Cele 434 pagini ale cărţii adună o cantitate enormă de informaţii (te întrebi cum şi de unde au putut fi culese atâtea amănunţimi biografice!) despre 1180 de personalităţi reprezentând cele mai varii domenii, de la Cogălniceanu şi Creangă la alde Carmil Tocănel (care a compus „Imnul Papal” însuşit de Vatican), la generalul Cerchez, căruia Osman Paşa i-a predat sabia la capitularea Plevnei, ori la sublocotenentul moldovean mort acum doi ani în Irak. E-un fel de Who’s who ieşean, implacabil rămas deschis. M-au cam trecut fiorii când mi-am aflat numele în indicele de la finalul cărţii – te pomeneşti c-am trecut pe nesimţite dincolo şi acum trăiesc doar visul despărţirii eterne – dar m-am liniştit: nu-i vorba decât despre un personaj dintr-o piesă a mea, jucat de actorul cutare, plecat în 1985 către Domnul.
Ca să vezi: omul concret s-a făcut ţărână, iar o plăsmuire izvodită de pix rămâne să vieţuiască! Recunosc c-am rămas adesea surprins de informaţia bogată, uneori inedită, tezaurizată în această carte de citire a trecutului urbei şi naţiei. Poate fi vorba de „istorie gemă” – iată, de pildă, ce aflăm despre Maria Obrenovici, adusă la „Eternitatea” de la Dresda, în 1876: fiul ei, Milan, va ajunge rege al Serbiei, ea va avea doi fii deloc legitimi cu Al. Ioan Cuza, înfiaţi de generoasa şi răbdătoarea Elena Cuza, iar viaţa şi-o va încheia la curtea împăratului Wilhelm I, ca doamnă de onoare a împărătesei Augusta.
Ce destin! La fel de spectaculoase şi pitoresc-revelatorii sunt informaţiile din perimetrul istoriei literare: fiul lui Ion Creangă, neizbutitul Constantin, a ajuns „fabricant de foiţă de ţigară (pe copertă, portrete ale unor scriitori, iar în interior, extrase din opera respectivului.) Foiţele se numeau „Creangă”. După falimentul din 1902, devine cofetar la Bucureşti, lansând cozonacii moldoveneşti şi ceaiul Pax”. Poza şi citatele se arată a fi predecesoare ale metodei moderne de publicitate literară. La fel de… disparentă: textele alese de Constantin s-au mistuit în rotocoale de fum, iar peste afişele de pe garduri şi din tramvaie cu citate şi poze ale stimaţilor noştri contemporani s-au lipit rânduri-rânduri de fotografii electorale. Sic tranzit… Mai rămân surprins de târzia devoalare a frecventei apartenenţe a răposaţilor la cutare lojă masonică.
Până şi amicul Victor Leahu, mort în 2002, era secretar de lojă – habar n-am avut! La urma urmei, este – adică, a fost – treaba lor. Tot aici, în Tătăraşi, se ajunge, cu grade, fără grade, cu lojă, fără lojă, cu doctorat, fără doctorat, cu decoraţii, fără decoraţii. Alte surprize: poeţi despre care n-am avut habar (A. Patrognet, m. 1871, semnatar al volumului de poezie „Frumuseţile Iaşului” - ??), matematicieni care publică studii eminesciene (Dan Petrovanu, m. 1988), apoi sumedenia de „personalităţi accentuate” care pur şi simplu s-au furişat în prea mare linişte către Eternitate, aşa că exclami cu uimire: iată, nici acesta nu mai e!
Voi reveni în tableta următoare asupra merituoasei cărţi de sorginte enciclopedică (fiecare mare oraş moldav s-ar cuveni să aibă un astfel de tom!), redactată cu infinită trudă, de-a lungul multor ani de cercetare. Şi Olga Rusu, şi regretatul ei soţ, muzeograful Liviu Rusu mi-au fost colegi de grupă. Ca şi George Macarie, autorul doctului studiu introductiv. Nu le bănuiam, atunci, înclinaţiile către studii minuţioase şi incursiuni pe cărări nebătute. Sensibilitatea Olgăi, intuită de colegi atunci, recidivează. Iat-o, scriind despre mormântul lui Dimitrie Anghel: „În partea dreaptă a bustului, în incizia lăsată de o schijă din Al Doilea Război Mondial, în fiecare primăvară îşi construiesc cuib două păsări…”
