Mircea Radu IACOBAN

Asta-i prima toamnă în care nu m-am dus în Deltă – mi-au fost de-ajuns cele văzute în vară. Aşa că s-a rupt o obişnuinţă care datează… nici nu mai ştiu de când. Mai întâi au fost excursiile studenţeşti, urmate de mici expediţii rituale, pentru ca, în timp, să se constituie grupuri închegate, care se reuneau negreşit de două ori pe an, toamna şi la începutul verii. Deşi aveam anumite „baze fixe”, unde ne găzduiau lipoveni repede incluşi pe lista prietenilor, încercam, de fiecare dată, să parcurgem şi itinerarii noi. Aşa se face că, de-a lungul a peste 40 de ani, Delta ne-a arătat toate feţele şi mai toate tainele. Nu se călătorea ca acum, cu viteză aiurită de raliu pe canale, nici nu te orientai după ecranul GPS. S-a întâmplat să ne şi rătăcim, ne-au prins furtuni urâte, am călătorit cu vapoare stranii, din alt veac (cine-şi mai aminteşte de „Abrud”?), cu mahune duhnind a peşte stricat, cu lotci închiriate de la localnici, ni s-a răsturnat barca şi am căzut în mijlocul Dunării vechi, la Mila 23, ne-au coşit ţânţarii – dar nimic nu ne-a putut face să renunţăm. Decât plecarea către Delta eternă în care se varsă sufletele noastre – cum avea să i se întâmple unui mare împătimit al cutreierării apelor dintre plauri, Titus Popovici.

 N-aş putea spune că a contat vreodată cât peşte s-a prins, ori câte gâşte am împuşcat. Totdeauna se găsea, la vreo cherhana (acum, dezolant de goale!) destui caraşi, ştiuci, somni, şalăi, cu care să adormi vigilenţa nevestei şi să-ţi impresionezi amicii, rămaşi acasă, cu undiţele blegi pe malul Jijiei. Era-nu-era peşte (nu s-a întâmplat vreodată să nu prind cât să-mi ajungă), dar făceai negreşit o baie de linişte care-ţi limpezea gândurile, îţi liniştea sufletul şi-ţi sugera alte posibile raportări ale propriei persoane la cele înconjurătoare. Abia prin ’75-’76 ne-am făcut şi noi rost de un motoraş Thűmann, pe care-l prindeam cu cleme de orice bordaj şi cu care, taca-taca. taca-taca, biruiam distanţele cu 3 km. la oră şi 3 litri de benzină pe zi. Posesorul maşinăriei, prozatorul Mircea Ionescu („Un om din Tecuci – citiţi Galaţi – avea un motor / dar nu i-a folosit la nimic” – chiar aşa i s-a întâmplat şi amicului nostru, dar asta-i altă poveste) îl urca pe vapor la Galaţi şi iată-ne cât de cât motorizaţi, numai că bietul cal-putere abia ne putea ţine după bărcile puştilor vâslaşi, printre care, cine ştie, s-o fi fost numărat şi viitorul olimpic Patzaichin…

Anul trecut, situaţia Deltei m-a alarmat. Anul acesta, m-a îngrozit. Aşa cum şi-au bătut joc de păduri, românii au oroposit şi Delta. Ori unde te duci, până şi în colţurile cele mai ascunse, dai peste o vânzoleală de ambarcaţiuni rapide de zici că-i concurs la Monte Carlo. Fiecare trecere cu 50-60 la oră ridică valuri mâloase, ce izbesc de maluri puietul de peşte abia eclozat. N-apucă undele cât de cât să se potolească şi apare altă frumuşaţă de şalupă supra-motorizată, mânată, de regulă, de tinerei zăbăuci, locatari ai vilelor cu debarcader răsărite pretutindeni unde-i un petic de pământ solid, chiar ca bureţii peste noapte!  Delta a ţinut peşte tocmai pentru că-i asigura tihna, limpezimea ghiolurilor şi protecţia sculelor de pescuit corect calibrate. Tihna, liniştea, ehei, s-au făcut de mult ţăndări, în lacuri şi canale se-nvârt la nesfârşit mâluri şi buruieni tocate, iar plasele monofilament, pe cât de interzise, pe atât de uzitate, izbutesc să radă tot, până şi puietul cât o virgulă. (Barcagiul de as-vară mi-a spus, cu inocenţă, că până şi primarul lui a fost prins cu plasă interzisă, monofilament!)

Aşa se face (probabil) că marea  bogăţie a Deltei, peştele, ori a dispărut pur şi simplu, ori s-a refugiat cine ştie unde, pe la vecinii care, chiar dacă sapă la Bâstroe, nu îngăduie astfel de vânzoleală şi hoţie generalizată. Pentru pescarul nostalgic, care mai crede în regăsirea paradisului de altă dată, au apărut pensiunile mofturoase, mai scumpe decât la Nisa, şi cu preţuri la restaurante de-ţi sare căciula: 14 RON o ciorbă de peşte (în Deltă!), 26 RON o porţie de somn prăjit (în Deltă!). Lăsată de capul ei, mult lăudata iniţiativă particulară a nenorocit pădurile şi, încet-încet, ucide Delta. Barem în cazul codrilor, legi există. Că nu se respectă, e altă… mâncare de peşte. Delta însă, potopită de proprietăţi particulare, apărute inclusiv în zone rezervate, n-are reglementările restrictive cu adevărat necesare şi, în consecinţă, nu mai oferă nimic altceva, în perimetrele rămase neînhăţate, decât vânzoleală agresivă, scumpete neruşinată şi, pentru cei ce-o ştiu de altă dată, tristeţe adâncă.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Moare Delta!.

Comentarii