Mircea Radu IACOBAN

De regulă, când o aniversezi pe Baba Rada, nu-i spui decât lucruri plăcute; uiţi, sau te prefaci că uiţi, că-i şi leneşă, bârfitoare, ştirbă, nespălată. Asta-i şi conduita publicaţiilor trimise la tipar cu menirea de a marca împlinirea cutărei vârste a cutărui oraş. Editate cu banii municipalităţilor, vor conţine ritualele firitiseli, glosări pe tema unicităţii târgului, o listă a personalităţilor apte să legitimeze existenţa bănuitului „spiritus loci”, dacă nu chiar şi a unui „genius loci”, precum şi înduioşate rememorări din tinereţea locuitorilor urbei. De curând lansată, antologia „Iaşii – de aproape şi de departe”, gospodărită de criticul Al. Dobrescu, e-o reală surpriză: tonul festivist şi firesc-edulcorat al unor contribuţii este echilibrat imediat de intervenţii deloc entuziaste, chiar, s-ar putea zice, cu tentă negativistă.

Cum bine observa cineva, de departe, Iaşul se vede seducător, iar de aproape… detestabil (probabil, fiindcă nimeni nu-i profet în ţara lui.) Unde-s zăpezile de altă dată? Scepticii văd fractură, discontinuitate flagrantă, ceilalţi nu se împacă deloc la gândul că atributul „cetate a culturii”, eşuat în banal şi clişeizare, n-ar mai fi propriu Iaşului marilor uniri (şi, de ce nu, marilor iubiri). „O, nefericit loc, bătut de Dumnezeu şi soartă!” – exclamă, într-un text amar, Nichita Danilov. Spre a continua: „e aici şi o anarhie slavă, transplantată de peste Nistru şi Prut, împotmolită pentru totdeauna în Bahlui…”

La festivitatea lansării, autorul a mărturisit că-i vorba de trăiri încercate la cumpăna dintre ’89 şi ’90. Poate ar fi fost util ca o astfel de datare explicativă să figureze şi la finele textului. Întrutotul plauzibile atunci, paginile cu pricina pot apare ca distonante acum, când se sărbătoresc cele şase veacuri scurse de la întâia atestare documentară a Iaşului. Mă rog, dacă acceptăm obişnuinţa textelor entuziaste ca regulă. Nici Al. Dobrescu nu-i mai blând: „La Iaşi se trăieşte confortabil din gloria trecutului (…) nici un eveniment cultural recent nu-i atrage (ieşeanului, n.n.) atenţia, obligându-l să reacţioneze. Nimic nu iese în evidenţă, nu se singularizează, nu face valuri. O splendidă mediocritate înghite cu lăcomie totul, uniformizând până la indistincţie.”  După ce dă curs şi unei umbre de îndoială („Poate, totuşi, că realitatea nu-i chiar atât de neagră!”), pune punctul pe i: „Adevărata problemă a Iaşilor nu e ignorarea puţinelor valori pe care le mai are, ci tratarea lor de-a valma cu falsele valori.” Rezon! Mai departe, este acuzată mediocritatea (care, vorba lui Preda, unde se duce, tot mediocrităţi caută) şi lipsa de reacţie a ieşenilor, ce se împacă la modul fatalist cu pogorârea oraşului în anonimat. Acad. Eugen Simion constată şi el că „Iaşul intelectual arată acum altfel. Scriitorii sunt împărţiţi în tabere şi tăberele, ca peste tot în societatea românească, învrăjbite.”

În fine, C. Ştefanache se întreabă încă din titlu „Care capitală culturală a României?” şi vede în Sibiu, Sighişoara (?), Cluj, oraşe care „ne-au luat-o deja înainte”. Desigur, volumul înmănunchează şi contribuţii apte să asigure municipalităţii un tonus ceva mai relaxat şi mai optimist într-un astfel de moment aniversar, datorate lui Const. Romanescu, Al. Zub, Const. Coroiu, Const Ciopraga, Gr. Ilisei. Excelent scris articolul lui D.R. Popescu. Se citesc cu interes paginile semnate de Ion Iliescu, în care-şi rememorează perioada ieşeană. Explicaţia adevăratei performanţe în reţinerea numelor şi evenimentelor până la amănunt nu poate fi alta decât relaţia de suflet înfiripată între autor şi destinele oraşului, alături de respectul purtat nu numai tradiţiilor, ci şi caratelor spirituale ale Iaşului contemporan. Dac-ar fi să concluzionăm în faţa unei atât de neobişnuite cărţi-album (ce frumoasă şi sugestivă este grafica lui Dan Hatmanu!), am face-o la modul solomonic: fiecare are dreptatea lui. Cu o singură precizare, esenţială: ceea ce se petrece în viaţa culturală a urbei de pe cele şapte coline este valabil şi pentru Cluj, Suceava ori Timişoara.

Realităţile Iaşului de azi nu-s altceva decât realităţile româneşti ale vremii. Rezonează mai puternic în cazul Iaşului dată fiind încărcătura de amintiri atât de onorante, încât pur şi simplu exclud posibilitatea comparaţiilor ieri-azi. În rest, pretutindeni aceeaşi degringoladă botezată „tranziţie”. Motiv pentru care consider c-ar fi mai înţelept să subscriem fără rezerve exclamaţiei-îndemn a lui Eugen Simion: „Iaşul este, prin tradiţia lui, o putere culturală. Sper din toată inima să rămână.”

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Sic transit?.

Comentarii