Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Vă atenţionez că refuz din start orice asociere pe care aţi putea-o face cu expresia aia vulgară din limba engleză şi care în limba română se regăseşte în forma „cu două perechi de…”.
Cu atât mai mult nu-mi vine să vorbesc despre fotbal, în ciuda titlului rubricii. Păi despre care fotbal să vorbim? Ăla de la Naţională? Mersi frumos şi slavă Domnului că nu avem treabă cu etapa asta de azi (când scriu eu rubrica), astfel încât să n-avem linişte nici în timpul sărbătorilor de iarnă. Aşa, indiferent de câte puncte vor mai fi achiziţionat, Serbia, Austria şi Lituania, noi ne vom autosugestiona că mai avem speranţă. V-o zic răspicat: n-avem! Că patru puncte din trei meciuri nu înseamnă nimic sau, mai degrabă, înseamnă dincolo de ruşine şi ratarea încă de pe acum a calificării. Iar dacă am fi jucat şi acum, vă jur că am fi avut tot patru puncte, dar din patru meciuri. Să vorbim despre Cupa României? Ce să vorbim? Doar să constatăm că s-a împlinit visul de aur al lui Ceaşcă, ăla cu „ştergerea diferenţei dintre oraş şi sat”, care în varianta fotbalistic-românească s-ar putea enunţa ca ştergerea diferenţei dintre Divizia A şi Divizia B, prin calificarea Sportului în dauna Stelei, ba chiar între A şi C, din moment ce Tricolorul Breaza n-a fost cu nimic inferior Oţelului Galaţi.
Aşa că o dăm pe sportul cu o bilă ceva mai mică: handbalul, care în decurs de trei zile ne-a oferit două surprize enorme, fiecare de altă natură. Mai întâi a fost încântătorul joc făcut de Steaua în Champions’ League cu o repriză a doua magnifică, în care a recuperat tot handicapul (vreo 4, chiar 5 goluri pe la o bucată) din prima repriză, ajungând să conducă chiar şi cu 3 înaintea finalului. Şi împotriva cui? A unora de prin fosta Iugoslavie care ne „năşea” şi pe vremea când eram campioni mondiali!
Dar, în compensaţie (c-aşa-i la noi: n-avem parte de două la rând!) pentru bucuria asta, a venit alaltăieri meciul fetelor contra Norvegiei, anunţat ca o aşteptată răzbunare după înfrângerea de la Olimpiadă. Dându-şi seama la timp că asta e „arma prostului”, fetele au lăsat-o moale. Da’ moale rău, de-am luat-o mai urât ca la Beijing, chiar dacă Tadici, pe bună dreptate, a fost înlocuit cu Voina. De unde am înţeles altceva: că nu antrenorul, ci echipa trebuie înlocuită. Lucru care nu bate cu fotbalul, unde ar trebui înlocuiţi şi, şi.
