Mircea Radu IACOBAN

Unul dintre autorii expoziţiei cu bucluc deschisă la Bochum sub patronajul Institutului Cultural Român se numeşte Sorin Tara. Am scris, chiar în această rubrică, despre expoziţia lui „Tara” (pseudonim) vernisată anul trecut la Iaşi. Unul dintre „tablourile” aflate pe simeza Ateneului Tătăraşi se intitula „FUCK  B.O.R.” BOR înseamnă Biserica Ortodoxă Română. Fuck ştiţi ce semnifică. Într-un alt exponat, harta României era cufundată într-o mizerabilă mare cafenie de rahat (Dinescu i-ar spune altfel).

Acum, vedem aceeaşi hartă figurată ca o vulvă congestionată. Ştefan cel Mare era înfăţişat, la Iaşi, în toiul unei partide de „sex medieval”. Oaspete, Tara a declarat că, în fosta capitală a Moldovei, n-a avut a observa decât „bădărănism îmbinat cu naţionalism prăfuit încă de cum am ajuns la gară.”„m-am coborât de pe cruce sub formă de zvastică, să vă luminez calea”. Unul dintre „tablourile” sale l-a inscripţionat cu textul „ţărişoara noastră, ca o curvă care îşi bagă mâna la bijboacă”. Pe Ştefan cel Mare îl vede astfel: „un criminal pitic, frustrat, pe care românii, în nebunia lor, l-au mitizat şi cam atât.” You Tube oferă, pe net, un film ce prezintă în detaliu bizara (eufemism!) expoziţie din Germania. Altă declaraţie a „plasticianului”, culeasă din presă:

Obsesiile sadice ale expozanţilor, catalogate sever de medicină în rândul deviaţiilor sexuale, par a descinde direct din „Cele 120 de zile ale Sodomei”, opera capitală a marchizului de Sade: violuri, torturi, umilinţe – scene oribile, aflate mult dincolo de limita umanului. Probabil că „naţionalismul prăfuit” de care sufăr mă împiedică să înţeleg motivul pentru care Institutul Cultural Român consideră astfel de viziuni violent-macabre ca reprezentative pentru arta românească şi pentru sufletul românilor. Directorul Institutului, dl. Patapievici susţine, pe bună dreptate, că „arta trebuie să provoace”. Până aici, corect. Numai că nu orice provocare asigură automat tentativei statutul şi rangul operei de artă. Şi Tara, şi companionul său, Al. Radvan, ar obţine efecte la fel de provocatoare dacă şi-ar da jos pantalonii în Piaţa Unirii. Probabil, chiar cu mai mult succes de public. Reţeta utilizată de expozanţii de la Bochum este extrem de simplă şi mizează pe timiditatea unor privitori lipsiţi de obişnuinţa respingerii decise şi categorice, dar mai ales, pe laşitatea unei critici timorate de acuza cantonării în vetusteţe provincială: se ia un simbol consacrat, fie el personaj istoric, urbe, ţară, sfânt, idee, mit şi se prăvale cu cracii în sus (adaptez limbajul la cel al expoziţiei), fie în registrul băşcălios-balcanic, fie apelându-se la o presupusă „estetică a ororii”.

Nu spun că astfel de expoziţii sunt imposibile, inutile, nedemne de interes. Au rostul şi rolul lor – dar nu pe banii mei şi ai dumneavoastră. La urma urmei, ele evidenţiază clar dorinţa de scandal iconoclast şi miza pe şoc de orice natură, inclusiv prin teoretizarea „schizofreniei realităţii” şi prin terfelirea unor simboluri pentru constituirea şi apărarea cărora au trudit până la jertfă generaţii după generaţii. Chiar în zilele în care a început, la Roma, procesul nenorocitului de Mailat, într-un climat sensibilizat, în care român=pericol public, venim cu o astfel de expoziţie ce nu poate decât să legitimeze eticheta nedrept aplicată unui întreg popor. Ajunge! Înclin să cred că Institutul Cultural Român a depăşit orice limită şi că s-a ajuns la capătul capătului răbdării.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Un tarat: Tara.

Comentarii