Mircea Radu IACOBAN

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când încerc să-mi reînvii, din amintiri, copilăria, parc-aş inventa poveşti „rostite de o străină gură”. Doamne, chiar aşa să fi fost?

Scriind „1984”, Orwell privea către viitor, avansând scenarii în care nici el nu credea până la capăt. Explicabil: fiind proiecţii către ipotetice lumi  ce or să vină, îndoielile-s la locul lor. Dar cum şi de ce să te îndoieşti când cobori în trecut, unde faptele-s consumate, adjudecate, arhivate? Şi totuşi... Am în faţă o fotografie: subsemnatul, absolvent al clasei întâia, aflat la mare, într-o colonie de copii cu TBC extrapulmonar. Mă priveşte un slăbănog cu părul vâlvoi, hrănit cu cartofi, marmeladă şi untură de peşte... Vorba lui Călinescu, la vederea pozelor din tinereţe: „ce-i cu voi, băieţaşi, cu ce drept purtaţi numele meu?” Cine să-şi mai amintească suferinţele nenorocitului an 1947, îngrozitoarea secetă, foametea, cartela cu cele 300 gr. pâine neagră pe zi, darămite evenimentele politice, acum evocate doar prin cărţile istoricilor sau în cine ştie ce colocvii şi simpozioane?

În 1947 a fost scos în afara legii Partidul Naţional Ţărănesc, a fost pusă în scenă mascarada procesului lui Maniu, a abdicat regele şi – ca ironie a veacului – Consiliul de Miniştri îl declara pe Stalin... cetăţean de onoare al României! Se semna Tratatul de la Paris, recâştigam oficial Ardealul, se lansa Planul Marshall...

Despre toate aflam crâmpeie din difuzorul Staţiei de radioficare Iţcani, aflată sub controlul riguros şi îndrumarea secretarul OB PMR, tovarăşa Shechter, aşa că-i explicabil de ce despre Planul Marshall, care a reconstruit Europa vestică, am auzit doar din condamnarea oficială a Kremlinului: „instrument de consolidare a dominaţiei imperialiste” Se trăia cumplit de greu – nu ştiu cum am izbutit să traversăm anii în care toată seva ţării era drenată către Moscova în contul despăgubirilor de război, iar puşcăriile continuau să se umple cu „politici” de toate culorile, mai puţin roşul la putere.

Nu că telefonul mobil, internetul , televiziunea şi cursele directe spre Viena ne-a fi lipsit atunci – la urma urmei, astea-s fleacuri, ci elementarele condiţii de trai, tabloul de ansamblu conturând un incredibil pe care-i mai bine să-l uiţi. În anul în care americanii inventau computerul (ENIAC), cuptorul cu microunde, tranzistorii şi telefonia mobilă, noi scriam, la şcoală, cu „tibişirul” pe tăbliţe de ardezie. Singura bucurie, la difuzorul gâjâit, erau meciurile de fotbal transmise de Raul Bart, care ne aduceau în casele lipsite de aragaz, telefon, radio, cu electricitate pe sponci, o zi da, trei nu, campionatul în care se luptau, atunci, „Distribuţia Petrol Ploieşti”, „Ciocanul” Bucureşti, „Libertatea” Oradea, RATA Tg. Mureş, „Dermata” Cluj, „Oţelul” Reşiţa, „ITA” Arad – că „Steaua” abia către sfârşitul lui 1947 avea să se înfiinţeze, prin decizia uitatului ministru al armatei, Mihai Lazăr. În anul în care Thomas Mann publica „Doctor Faustus”, Sartre, „Existenţialismul” şi Camus, „Ciuma”, la noi se pritocea nesfârşita listă a cărţilor interzise, scoase din biblioteci şi trimise la topit (reînoiesc propunerea ca, pe zidul părăginit al Fabricii de mucava de la Molid, să se aşeze o placă memorială cu inscripţia „aici au fost topite mari cărţi ale culturii române”) şi se înscăuna în fruntea literaţilor „naş Eminescu”, Deşliu...

În fatidicul an se năştea un prieten, George Pruteanu, în vreme ce alt viitor amic, N. Carandino, era arestat şi condamnat la moarte... Îmi amintesc ce scandal imens a stârnit atunci, în USA, includerea primului negru, Jackie Robinson, într-o echipă de baschet. Bănuiau contestatarii că, într-o zi, americanii or să aibă nu numai majoritatea baschetbaliştilor, ci şi un preşedinte negru? Ciudate-s căile Domnului!

În 1947, s-a înregistrat maximul de pete solare cunoscut vreodată. Asta să fi fost pricina?

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului 1947.

Comentarii