Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Fotbalul se joacă pe goluri. De regulă, golurile nu cad din cer. Dacă eşti incapabil să marchezi, n-ai ca căuta în marele fotbal european. Marţi, atacul României a fost de-a dreptul jenant. Nicolae se bălăngănea aiurea. Mutu n-a izbutit mai nimic. Nicoliţă trudea fără folos. În spate, Chivu greşea pasă după pasă... Ştiu ce-or să scrie gazetele: băieţii s-au străduit, nu s-au făcut de râs, şi, la urma urmei, nu-i puţin lucru să izbuteşti meci egal cu Italia şi Franţa, campioana (fostă) şi vice-campioana (la fel de fostă). Aşa-i. Numai că iar s-a-ntâmplat să greşim dozajul (ori dopajul) psihic. În urmă cu 40 de ani, tot în Elveţia, la Zürich, România, în grupă cu Italia pentru calificarea la Europene, susţinea cea de a 200-a întâlnire internaţională. Am transmis la radio acel meci de-a dreptul festiv. Echipa număra sumedenie de aşi: Lucescu, Pârcălab, Dridea în atac, Nunweiller III în apărare, Dobrin şi Ghergheli mijlocaşi. Elveţia era codaşa grupei şi, în ultimii doi ani, nu cîştigase nici un meci (din 11!) Toată lumea vedea o simplă şi uşoară victorie românească, mai degrabă o formalitate.
Şi am încasat-o cu 1-7!
S-au căutat, după aceea, tot soiul de explicaţii, una mai aiurită decât cealaltă, inclusiv avansându-se ipoteza că au complotat italienii, turnându-ne halucinogene în bucatele de la Bellerive au Lac. Aş! Veniserăm teribili de plini de noi, în ţară se avansau pronosticuri de la 3-0 în sus pentru România şi, după ce încruntatul Künzli ne-a înşurubat un gol în min. 12, totul s-a prăbuşit iremediabil, ajungându-se repede la 0-7! L-am auzit, la final, pe arbitrul Lacoste declarând că „Dacă n-aş fi completat foaia de arbitraj înainte, dacă nu i-aş cunoaşte pe jucătorii români, aş fi crezut c-a fost o substituire.” Scenariul montat în subconştientul fotbaliştilor noştri („batem lejer, fără probleme”), repede confruntat cu o realitate diametral opusă, i-a adus în stare de groggy, inhibându-le cea mai umilă capacitate de reacţie: nimic nu se potrivea cu ceea ce li se spusese de acasă şi spectrul înfrângerii, complet ne luat în calcul, i-a zăpăcit pur şi simplu... Din cele mai bune intenţii, s-a greşit şi acum, în meciul cu Olanda – dar, de data aceasta, nu psihologia a manevrat hotărâtor tabela de marcaj. Era normal ca presa să le insufle jucătorilor ideea dăruirii totale (a şi fost – bravo lor!) ca şi imperativul obţinerii celor două puncte „pentru că se poate”.
Desigur, orice se poate. Punctele obţinute cu Franţa şi Italia se datoresc în mare măsură ieşirii din formă a unor selecţionate cu nume pe cât de mari, de atât de ostenite. Cu Olanda n-avea cum să funcţioneze aceeaşi soluţie tactică şi n-avea cum să rodească sugestia victoriei iminente, facilitată de calcule conjuncturale, pentru simplu motiv că nu toată lumea practică blaturile. Îngrijorarea se cuvenea să fie cuvântul de ordine şi, în loc de „focul pe ei!”, soluţii concrete în funcţie de adversar şi fază. Îngrijorare – nicidecum frică. Prin comparaţie cu realitatea elitei fotbalului european, noi practicăm un joc lent şi bătrânicios. Avem o apărare onorabilă şi un atac pirpiriu, în care ambii Niculae se-ntâlnesc rar cu mingea (după care, de regulă, ratează pasa), jocul nostru este croit pe distrucţie, în vreme ce adversarii mizează de construcţie.
S-ar fi putut, logic şi obiectiv, să trecem de grupe doar în cazul în care mentalitatea olandezilor (a rezervelor!) se contamina subit de balcanism, urmând să intre hotărâtor în joc motivaţii meschine, străine sistemului lor de valori. N-a fost să fie. Iar nivelul general al fotbalului nostru, minat de corupţie, păstorit de atâţia manageri dubioşi certaţi cu Codul Penal, lipsit de suportul „schimbului de mâine” (câţi juniori au fost promovaţi în primul eşalon?), cu o bază materială încă firavă, n-are cum să justifice (cel puţin deocamdată) pretenţia la accedere în loja laureaţilor. Băieţilor nu li se poate reproşa mai nimic. Aştia suntem, atâta s-a putut. Şi, vorba lui Anton Pann, „dacă nema putirinţa, aferim bunăvoinţa”.
