Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
O carte ieşită de curând de sub tipar, „A doua schimbare la faţă”, de Theodor Codreanu, readuce în discuţie chestiunea protocronismului. Tentativă temerară, câtă vreme fenomenul a fost pur şi simplu îngropat sub un morman de imprecaţii în „Raportul Tismăneanu”, unde pot fi citite fraze de genul „născut din ceauşism şi crescut din drojdia orgoliului naţional, protocronismul năştea, la rându-i, ceauşism.”
Pentru cei care nu-s deplin familiarizaţi cu avatarurile protocronismului românesc, iată câteva desluşiri: termenul vine din greacă, unde protos înseamnă „primul” şi chronos, „timp”. Deci, protocronismul îşi propune identificarea celui care a fost primul (sau printre primii) în cutare domeniu. E-o preocupare veche de când lumea şi deloc ruşinoasă. Chiar în paginile acestei gazete am comentat o lungă listă alcătuită de cercetători din Tel-Aviv care au identificat zeci de priorităţi evreeşti în cele mai diferite ramuri ale creativităţii umane. Pe bună dreptate, spaniolii afirmă prioritatea Cervantes în constituirea romanului modern, francezii îl declară pe Buadelaire întemeietor al esteticii urâtului ş.a.m.d. Au sau n-au dreptate românii să propună şi ei câteva repere într-o astfel de ordine a ideilor, cum ar fi numele lui Tristan Tzara, ctitor al dadaismului, al lui Urmuz, prefigurator al literaturii absurdului, al lui Brâncuşi, înoitor al sculpturii moderne ş.a.? Parcă-parcă n-ar prea avea!
Profesorul Edgar Papu a publicat în 1974, în paginile revistei „Secolul XX”, eseul „Protocronismul românesc”, propunând şi alte priorităţi ale spaţiului nostru spiritual, cum ar fi anticiparea literaturii baroce europene prin „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, contribuţia la naşterea avant la lettre a romantismului prin pana lui Cantemir, sau sugerând numele lui Eminescu drept predecesor al existenţialismului. Concluzia lui Papu era exagerată („protocronismul este una dintre trăsăturile dominante şi definitorii ale literaturii noastre în context mondial”), dar profesorul nu făcea decât să supună atenţiei anumite trasee comparatiste, fără a avea vreo clipă intenţia să opună teoria sa sincronismului lovinescian. Dimpotrivă: totdeauna a susţinut că „între sincronism şi protocronism relaţia este de completitudine, iar nu de excludere, cum cred cei ce gândesc într-o logică a terţiului exclus”. Semnalul punerii unei bizare egalităţi între protocronism şi... ideologia oficială a partidului comunist l-a dat, din USA, Katherine Verdery: „Ideea centrală este negarea influenţelor exterioare, în special a influenţelor occidentale (...) Protocroniştii înţeleg să acapareze terenul în beneficiul şi prin intermediul unei restructurări ideologice: şovinism, autarhie, mobilizare antioccidentală, discursul lor fiind în conformitate cu conducerea politică.” În faţa unor astfel de acuze prăpăstioase (lipseşte numai aceea de... fascism!) Moromete ar fi întrebat „Pă ce te bazezi?!” Chiar aşa: de unde şi până unde?
Un alt catastrofic, Dennis Deletant, după ce scrie că ideologia oficială a comunismului românesc a fost... protocronismul (!!), înşiră fără să clipească alte enormităţi de genul „toţi cei care n-au aderat la protocronism au fost supuşi prigoanei, depistaţi şi vânaţi fără dificultăţi.” Culmea e că nu aceşti iluzorii persecutaţi (pură invenţie!) au înfundat puşcăriile comuniste, ci tocmai... profesorul Papu, condamnat în 1961 la 8 ani de temniţă pentru „complot antistatal şi înaltă trădare”! O simplu dispută de literatură comparată, văzută de unii ca „expresie a unui complex de inferioritate al naţionalismului românesc”, ori exagerat susţinută, ori exagerat combătută, a ajuns să fie interpretată ca promotoare a „izolării României, prin crearea sentimentului că nu avem nevoie de nimeni şi de nimic în afara zidurilor Cetăţii asediate, pentru că, oricum, trăim în glorie şi măreţie.” Bunică-mea ar fi exclamat „să-ţi fie ruşine la ce te-ai gândit!”
La fel de tranşant tratând chestiunea, dar privind-o din unghi opus, s-ar putea afirma cu egală îndreptăţire că anti-protocroniştii neagă orice capacitate a poporului român de a se exprima creator şi inovator în plan european, rămânând pe veci în stadiul de imitator al culturilor străine. Mă tem că vorbele lui Nichifor Crainic i se potrivesc cum nu se poate mai bine şi minoritarului Edgar Papu:”O formidabilă acţiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalităţi din moment ce ea devine motor moral sau ideologic al românismului...”
