Mircea Radu IACOBAN

Ne piere umorul! La sfârşitul acestei luni vor apare, în ediţie integrală (circa 1000 de pagini) „Umbrele” lui Aurel Leon. Veţi găsi, în memorialistica scriitorului şi gazetarului ieşean, sumedenie de epigrame, parodii, vorbe de duh, şotii, farse, cu care scriitorii din această parte a ţării îşi onorau – ăsta e termenul! – confraţii în perioada interbelică.

Altă carte, recent apărută, îl are ca autor pe Mircea Anghelescu şi demonstrează că, în veacul XIX, gluma literară era şi mai în vogă, ba chiar la mare cinste. Nici a doua jumătate a secolului trecut nu s-a arătat mai seacă. Responsabilul cu farsele la Uniunea Scriitorilor era colonelului Nicolae Tăutu, care, între altele, s-a dat, la telefon, drept ministrul forţelor armate şi a ordonat administratorului cimitirului Ghencea militar să dezgroape toţi morţii, urmând să fie re-înhumaţi strict după ierarhia gradelor. Întrebarea era ce forţă de muncă suplimentară necesita operaţiunea. Administratorul a trimis ministrului un tabel prin care solicita 46 de gropari în plus, cerând şi desluşiri tehnice cu privire la re-alocarea locurilor de veci! Tăutu i-a făcut-o şi lui Ion Băieşu, care mereu se plângea că nu este luat în seamă de sexul frumos fiindcă-i prea scund. Colonelul i l-a adus, la Pelişor, pe „maseurul de la Sinaia” specialist în alungiri miraculoase.

Câteva zile la rând, în vreme ce pacientul, în chiloţei, era masat cu sârg, în camera de alături, o croitorească adusă tot de Tăutu scurta cu 1 cm. pantalonii lui Băieşu. Teribil de încântat, autorul cuplului renumit atunci, „Tanţa şi Costel” îşi admira cocoşeşte în oglindă creşterea cotidiană, în vreme ce confraţii, după uşă, se prăpădeau de râs... În deceniu 6 al veacului trecut, cei care lucrau la revista „Cronica” erau renumiţi pentru poantele (unele, de-a dreptul crude!) cu care-şi păcăleau colegii de redacţie şi de breaslă.

Suplimentul „Odată-n an e anul nou!” publica delicioasele parodii semnate de Ion Pogorilovschi, George Pruteanu ş.m.a., iar mensualul „Iaşul literar” îl lansa pe Marin Sorescu în calitate de titular al rubricii iconoclaste  şi plină de haz „Singur printre poeţi”. Râdeam mult, râdeam cu gura până la urechi, dar, se pare, strămoşii ne întrecuseră în toate cele vesele.

Austerul Hasdeu, pe care cu greu ţi-l poţi închipui altfel decât printre ceasloave şi bucoavne, era tartorul farselor. El a trimis, în 1871 şi 1876, cele două poezii cu acrostih publicate de „Convorbiri literare” şi tot el i se adresa în scris lui Titu Maiorescu cu formula „Es. Min. Tit. Maiorescu”, ce putea fi citită şi „Excelenţei sale Ministrului Titu Maiorescu”, dar şi... „E smintit Maiorescu”!

Eminescu avea să observe primul – târziu, revista era tipărită! – altă farsă hasdeeană, poezia cu acrostih isteţ semnată P. A. Călescu, adică... Păcălescu. Dar cele mai bune poante erau involuntare, fiindcă, cum ne învaţă tătucul Marx, arta rămâne mereu în urma vieţii.

Pentru premiile Societăţii Scriitorilor Români au candidat în 1930, la poezie, Tudor Arghezi şi Alfred Moşoiu (?), iar la proză, Ionel Teodoreanu şi Ion Foţi (?). Evident, laureaţii au fost... Moşoiu şi Foţi!! Sumedenie de epigrame şi parodii datorate lui Caragiale luau în răspăr creaţiile simboliste ale lui Macedonski, A. Mirea (adică, Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif) cultiva cu succes şarja amicală, astfel fiind cum nu se poate mai bine pregătită apariţia lui Topârceanu, cu ale lui „Parodii originale”.

George Lesnea, apoi, Fl. M. Petrescu au preluat din mers tradiţia epigramei şi a parodiei poznaşe –  frunţile tuturor fiind mult mai descreţite atunci. De ce? Să zicem că, în cazul nostru, al celor tineri, disponibilitatea către veselia lipsită de griji era apanajul vârstei. Probabil că permeabilitatea la glumă o furniza şi un oarecare sentiment de securitate personală, astăzi dispărut, cum, repede, au dispărut şi bancurile despre Bulă.

Un clasament al capacităţii de a recepta umorul situează România pe locul IV în Europa (or fi polonezii mai pontoşi?) iar în topul naţional al umorului, Iaşul este situat pe locul ultim în ţară (!!), cap de listă fiind Oradea. Un component al trupei „Divertis” motivează:”Oamenii care trăiesc în vestul ţării sunt mai deschişi modelului occidental.” Lui Gyuri rămânându-i să explice şi  cum de trupa „Divertis” s-a născut... tocmai la Iaşi.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Umorul?.

Comentarii