Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Nu mă întrebaţi ce treabă are Dumnezeu cu fotbalul, pentru că are. Nu scrie presa engleză, după o victorie a echipei britanice, că Dumnezeu a fost englez? Nu scrie cea din ţara cafelei că Dumnezeu a fost brazilian, după ce Brazilia câştigă al enălea titlul mondial? N-ar fi Dumnezeu botoşănean, dacă echipa din judeţul respectiv ar pune mâna şi-ar promova şi ea, măcar pentru un sezon, în divizia granzilor?
N-are rost să discutăm: în accepţia teoreticienilor de care e plină presa sportivă a lumii, Dumnezeu e-un microbist incurabil. Iar fotbaliştii par şi ei să fie la curent cu pasiunea divină pentru minge, fiindcă înainte de meciuri imploră, făcându-şi repetate semne ale crucii, inspiraţiunea cerească să coboare în crampoanele şi în şpiţanele lor. Şi mai ancoraţi în această realitate par a fi antrenorii, şi n-avem decât să ne amintim că actualul senator Anghel Iordănescu – zis tata Puiu - poartă pe sub manta un set de cruciuliţe, utilizat de el la meciuri ca o telecomandă: apeşi pe butonul ”înainte”, şi echipa se aruncă în atac; dai pe „stop” şi mingea adversarilor nu-ţi intră în poartă etc.
Dar Putere fără Opoziţie nu există nici pe lumea asta, nici pe cealaltă. Dumnezeu o fi pasionat de fotbal, dar şi mai ahtiat după acest sport este Diavolul, care nu ezită să intre în teren, echipat în tricou, chiloţi şi jambiere de culoare necurată. Antrenat încă de la facerea lumii pentru a strecura mingea printre picioarele muritorilor, persoana cu smoala îşi arată în orice ipostază driblingul fin, deposedarea prin alunecare şi presingul necruţător.
De aia eu spun că la campionatul european din vară, dacă Dumnezeu nu va fi român, atunci ne vom consola că măcar Diavolul va fi. În celelalte sectoare de activitate din ţara noastră, putem spune că deja distinsul Diavol îşi face simţită din plin prezenţa.
