Scrisoarea unei sucevence stabilite în Norvegia pentru România

Îmi îndrept gândurile dragi către tine, Ţara mea dragă, pentru că mi-e atât de dor de tine. Un dor care se duelează frustrant cu măsurarea timpului, prin paşii mei şi sufletul meu. Adun sentimentele mele, lacrimile mele, trăirile mele profunde şi le ţin strâns la pieptul meu. Îţi sărut talpa sfântă ţara mea şi-mi revăd cu nostalgie copilăria petrecută în munţii tăi, în văile tale cu multă iarbă grasă, cu râurile tale cristaline şi multe frumuseţi. Închid ochii şi revăd oamenii tăi dragi, ţărişoară scumpă. Ţăranii tăi frumoşi purtând frumoasa ie la cositul ierbii, la hora satului, la sărbătorile câmpeneşti, ale recoltei şi multe altele pe care doar românul tău le ştie a purta de grijă.

E minunat să-mi revină aievea mirosul grânelor, de poamă dulce, fânul proaspăt cosit, mirosul unic ce-l degajă fârnâitul mânjilor ce aleargă fericiţi pe câmpiile tale. Doar gândul la boţul de mămăligă ce-l tăvăleam prin brânză de la mioarele baciului şi ce-l mâncăm apoi cu mâna, sărmăluţa ce-o fierbea mama în oală-i de lut în rula cuptorului, plăcinta cu brânză şi mărar, şi ochii mi se umplu de lacrimi. Mă frige dorul şi pârdalnică inima mea fugăreşte către ţine. Apuc să iau în graba trăirilor mele cobza sufletului şi să-ţi pun pe corzi cele mai frumoase cuvinte, cele mai frumoase gânduri, dragă mea ţară. Îmi vin în valuri pe struna cobzei acele acorduri adeseori dureroase ce mi le aduce mărturie Istoria, vrând să stau de poveşti cu tine, să-ţi mulţumesc că ai rezistat. Ai fost atât de încercată de-a lungul timpului, încât recunoştinţa mi-o exprim prin împreunarea mâinilor ca într-o rugă, ce îmi ating fruntea plecată către tine, mulţumindu-ţi că m-ai ales să-ţi fiu fiică. Te voi face frumoasă de sărbători, ţărişoara mea, şi te voi îmbrăca cu straiele strămoşeşti, gândindu-mă să-ţi fac şi o cunună din spice galbene ce-ţi vor sta peste pletele bălaie. Îţi voi da cea mai frumoasă maramă cusută cu fir de borangic, îţi voi coase o ie bătută cu mărgele şi flori de câmp. Îţi voi ţese, ţărişoara mea, o catrinţa de lână şi îţi voi încinge mijlocelul cu un brâu în trei culori. Şi picioarele tale vor purta opinci de piele cu colţuni de lână. Aşa te văd de ziua ta, frumoasă aşa precum eşti. Îţi voi desena frumuseţile naturii să le ai aproape, iar lângă ţine îţi voi pune în coşuri de nuiele, poamele şi roadele pământurilor tale. E atât de confortabil să porţi în suflet sentimentul unei iubiri ce poartă amprenta apartenenţei naţionale româneşti. Chiar dacă sunt departe, chiar dacă pământul pe care calc nu este ca al tău, îţi port sentimentele şi dragostea oriunde în suflet. Iar chipul tău nu poate fi asemuit cu nimic. Şi, în loc de final, te rog încă ceva: Nu uita să le spui românilor mei dragi că mi-e dor de Crăciunul românesc cu sănii trase de cai cu zurgălăi, împodobite cu blănuri de oaie şi capră, de colindele cântate în seara de Crăciun la gura sobei, de cozonacii cu nucă şi mac, de caprele şi urşii ce dănţuiesc în ajunul Anului Nou.

Melania Eliza Ţehanciuc, Norvegia

Nota redactorului

Textul de mai sus a primit premiul I în cadrul concursului ”Gânduri pentru România”, organizat de Asociația Românilor din Norvegia și Jurnal de Nord. Melania Eliza Ţehanciuc este născuta la data de 8 iunie 1999, la Suceava, iar în prezent studiază în Oslo, la Kuben Videregående Skole, unitate unde are parte de un colectiv de colegi caracterizat de multiculturalism, întrucât are colegi din toate colţurile lumii: America, Coreea, Franţa, Somalia etc.

Până în vara acestui an a fost elevă la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Suceava.