Narcis SIRETEANU

Foarte rar găseşti în România chelneri sau barmani trecuţi de prima tinereţe. În general, aceste două profesii sunt aspiratoare de juni şi de june, care văd în ele doar nişte halte. Nişte halte cu staţionare ultrascurtă, destinate aprovizionării cu fondurile necesare desăvârşirii studiilor universitare sau încropirii unor afaceri personale „serioase”. Se ştie că a fi chelner sau barman mai tomnatic nu e privită ca o îndeletnicire serioasă. De aceea, nici n-o să dai de vreun patron de cârciumioară care să servească el însuşi la masă ori la bar. Aşa ceva trece drept o mare ruşine.

E una dintre multele noastre prejudecăţi. Nici nu-i de mirare că ne confruntăm cu atâta mojicie în baruri şi restaurante. Iar la urmă, ferească sfântul să nu laşi bacşiş. Chelnerul e în stare să te calce în picioare.

În realitate, e o mare artă să fii chelner; o artă care cere aptitudini de comunicare şi de psihologie. Du-te în restaurantele străine şi o să te convingi.

Că n-a fost întotdeauna în România aşa o dovedeşte şi poziţia marelui Caragiale. Puţini ştiu că, la a şaizecea sa aniversare, „Societatea scriitorilor români” l-a poftit pompos să aibă bunăvoinţa de a accepta să-i fie preşedinte de onoare. În mod normal, o asemenea ofertă nu se refuză. Dacă vreun purtător de condei literar primeşte o invitaţie de acest soi, în secunda doi el cade lat pe spate, cu cracii larg desfăcuţi.

Caragiale însă nu a căzut pe spate, fiindcă i s-ar fi spart aura, iar cioburile i-ar fi putut răni pe confraţii săi. După cum savuros aminteşte N.D. Cocea - în necrologul publicat de revista „Facla”, la o săptămână după moartea maestrului Caragiale – acesta a trimis un mesaj „Societăţii scriitorilor români”. Un mesaj prin care se scuza că, „fiind membru în societatea chelnerilor români, nu aspiră la vreo altă cinstire mai frumoasă.”  Şi deci nu poate fi preşedinte onorific al breslei literare.

O crudă bătaie de joc a celui care, vorba aceluiaşi N.D Cocea, „a pus pecetea ironiei pe o jumătate de veac din viaţa societăţii româneşti, scăpând-o astfel de la uitare.”