Narcis SIRETEANU

Ştim represaliile atrase de câteva pamflete grafice, cum le spunem caricaturilor. Dar pamfletul clasic, meşterit din cuvinte, este ceea ce se pretinde, un model de armă care poate răni, chiar lichida? Să-i căutăm, deci, definiţia.

„DEX”-ul, într-o definiţie luată din dicţionarele „Larousse”, spune că pamfletul e o „specie literară (în versuri sau proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.”. „Dicţionarul de neologisme” ne expediază sec: „Scriere cu caracter satiric violent, diatribă.”

Aceste enunţuri – care marşează pe fibra satirică a pamfletului - sunt imperfecte, întrucât satira e doar o cale a pamfletului, alături de umor, parodie sau ironie. Iar un dozaj al ironiei cu umorul face ca nici caracterul violent să nu fie sigur.

Clasicul Paul-Louis Courier, în „Pamfletul pamfletelor” din 1824, insistă pe o trăsătură de bază a acestei specii de la graniţa dintre jurnalism şi literatură: concizia. „Un bob de acetat de morfină, într-un hârdău, nu se simte; într-o ceaşcă, provoacă vărsături; într-o linguriţă, ucide! Iată pamfletul!”

Fără acoperire la Courier rămâne afirmaţia că „în toate timpurile, pamfletele au schimbat faţa lumii,” David Randall, cunoscut instructor de jurnalism, zice că „e greu de găsit măcar un caz în care un articol de opinie a schimbat lumea. Singurul citat, faimosul <J’accuse> al lui Émile Zola despre cazul generalului evreu Alfred Dreyfus, era de fapt o scrisoare deschisă adresată guvernului, nu un editorial.”

Arghezi reuşeşte să traseze „cu văz” conturul pamfletului, în două scrieri intitulate „Pamfletul”. În anul 1916, în revista „Cronica”, scrie: „Pamfletul trăieşte prin sineşi, ca romanul, epopeea sau satira. E un gen literar, jumătate actual şi jumătate etern. E iute şi viu. Apar o mie de poeme frumoase şi abia se citează un pamflet suportabil.” Aşa era situaţia acum o sută de ani, că azi găsim greu şi un pamflet suportabil, şi o poezie suportabilă.

În 1925, Arghezi revine, în numărul 11 al revistei „Lumea”, delimitând lumea personajelor demne de pamflet: „Orice personagiu care poate deveni subiect de pamflet este, într-o oarecare măsură, ridicul prin diferenţa dintre calitatea lui socială, dintre aşteptări şi realitate. Tot pamfletul se inspiră din această diferenţă: condeiul se vâră aici şi scobeşte lărgind.”

Aplicând azi, dacă eşti premierul ţării nu ai voie să te împopoţonezi cu doctorate căpătate fraudulos, fără să devii „ridicul”. Condeiul pamfletarului „se vâră aici şi scobeşte lărgind.”

Arghezi continuă, cu pana sa de poet: ”Pamfletul e tifla, şi acestui gen i se cuvine o mână curată, elegantă şi chiar o bijuterie la degetul mic.”

Aici e aici. Dacă bijuterii pentru degetul mic se mai găsesc, cu mâna curată e greu. Arătaţi-mi pamfletarul român care se poate lăuda cu ea. C.T. Popescu? Dinescu? Cristoiu? Mircea Badea? Ei pot fi incluşi într-o categorie conturată tot de Arghezi: „Imitatorii, al căror număr dezgustător de mare face genul de ocară, sunt incapabili de invenţia personală activă, condiţie esenţială a pamfletului bun.” Doar la Dinescu invenţia personală e uneori simţită.

N.D Cocea, altă mare iscălitură autohtonă a genului, e de părere - într-un interviu publicat în 1933 de revista „Viaţa literară” - că „esenţiala calitate a pamfletului este sinceritatea şi onestitatea lui.”

Cocea recunoaşte la pamflet două proprietăţi aproape de negăsit în presa românească. Controlată mereu de diverse cercuri de interese, ea s-a îndepărtat de imparţialitatea cerută actului profesionist. Rareori găsim un pamflet sincer şi onest.