Tiberiu AVRAM

Îl cunosc pe Marius Surdu de vreo 16 ani. Un om deosebit, un profesionist adevărat, un familist desăvârşit. Nu am auzit niciodată pe cineva vorbindu-l de rău, ca persoană sau ca magistrat. De fapt, traiectoria profesională spune totul despre profesionalismul şi seriozitatea lui Marius Surdu.

Vineri seara, Marius Surdu a trecut prin cel mai greu moment din viaţa sa. Din motive necunoscute nouă, şeful DNA Suceava a încercat să-şi ia viaţa. Din fericire, nu a reuşit. Din fericire pentru familia lui, pentru cei doi copii, pentru colegii şi prietenii săi. De vineri seara, imediat după ce Marius Surdu a ajuns la spital, mai mulţi colegi, procurori, i-au fost alături. Au stat pe holurile spitalului, încercând să-i transmită puterea necesară pentru a depăşi acest moment extrem de greu. L-au vegheat şi sâmbătă, şi duminică. Extraordinar exemplu de solidaritate, de prietenie. Gesturi de omenie, în cele din urmă. Gesturi care spun multe despre relaţia dintre Marius Surdu şi colegii lui.

În tot acest şir de întâmplări, cineva a făcut o greşeală. Aceea de a ascunde tentativa de suicid în spatele unei expresii ridicole, raportată la situaţia reală: „accident casnic”. Nu ştiu care sunt reglementările referitoare la statutul magistraţilor, dar bănuiesc că este foarte posibil ca Marius Surdu să nu mai poată ocupa funcţia de şef al DNA după cele întâmplate. Poate da, poate nu. Bănuiesc că, prin adoptarea acestei variante, „accident casnic”, s-a încercat salvarea carierei profesionale şi a imaginii publice a lui Marius Surdu.

Variantă, atitudine care, însă, nu este deloc corectă. Şi afirm asta cu toată simpatia pe care i-o port lui Marius Surdu. Pe lângă faptul că nu este corectă, atitudinea menţionată este şi naivă, deoarece, la viteza cu care circulă informaţia astăzi, era extrem de puţin probabil ca adevărul să nu se fi aflat.

Am mai spus-o, însă, şi o repet – în vremurile de astăzi, în stilul de viaţă de astăzi, distanţa între normalitate şi anormalitate este extrem de mică. Distanţa dintre luciditatea şi momente de delir, când nu mai răspunzi pentru faptele tale, este infimă. Pragul îl treci fără să-ţi dai seama, împins de nişte motive ce pot părea neînsemnate celor din jur. Nişte vorbe, nişte veşti, nişte suferinţe vechi... Dumnezeu ştie. Nu ştiu ce l-a determinat pe Marius Surdu să recurgă la acest gest.

Nu ştiu şi nici nu mi se pare corect să facem speculaţii pe seama motivelor care l-au împins spre acest act disperat. Din acest motiv, şi în materialul pe care îl prezentăm astăzi în ziar nu se vorbeşte deloc despre cauze. Deşi se vehiculează mai multe motive pentru care Marius Surdu ar fi încercat să-şi ia viaţa, mi se pare omeneşte şi deontologic să nu ne dăm cu părerea în privinţa acestor aspecte. Este destulă durere şi aşa...

Marius Surdu are acum nevoie de putere pentru a se pune pe picioare. Pentru el, pentru familia lui. Pentru copiii lui. Are apoi nevoie de sprijinul colegilor şi prietenilor, pentru a putea ieşi cu fruntea sus în lume, pentru a trece şi a uita acest moment. Nu mă îndoiesc că va avea acest sprijin. Restul, ceilalţi oameni, nu vă grăbiţi să judecaţi, să condamnaţi, să daţi verdicte. Căci niciodată nu ştii ce îţi poate rezerva viaţa.

Curaj, Marius, şi multă sănătate!