Mircea Radu IACOBAN

Săptămâna viitoare, la Institutul Cultural Român din Tel-Aviv va fi lansat volumul „Profesori și studenți evrei la Universitatea din Iași și la alte universități românești”, coordonat de prof. Dr. Carol Iancu, de la Universitatea din Montpelier. Vreau să cred că din sumar nu va lipsi cercetarea dedicată lui Lazăr Șăineanu, profesorul român de origine evreiască al cărui destin a fost literalmente stâlcit prin lucrarea „prostiei, care este sora cea mai apropiată a răutății” (Sofocle).

Despre împrejurări ca acelea în care a fost nevoit să viețuiască Șain-Șăineanu, de regulă, se cam tace. Tema e mai prudent să fie ocolită; de altfel, sunt sigur că și acest articol va avea parte de unele reacții nu tocmai prietenoase: adicătelea, ce rost mai are să cotrobăim prin unghere întunecate și sordide ale istoriei, și mai ales în ceața câlțoasă a antisemitismului primar, câtă vreme, cum bine se știe, suntem țara europeană care a refuzat să-și trimită evreii la Auschwitz? Evident, este o realitate peste care nu se poate trece, numai că nici nu poate șterge definitiv cu buretele momentele în care somnul rațiunii a născut monștri – inclusiv în lumea septică și scrobită a universitarilor.

 Datorită investigațiilor lui George Voicu („Radiografia unei expatrieri – cazul Lazăr Șăineanu”) dispunem acum de informații detaliate în legătură cu o biografie aptă să ofere material consistent pentru exemplara definire a persecuției tâmpe. Șain s-a născut la Ploiești (deci, în România!) în anul unirii, 1859, și-a românizat numele și a devenit discipol devotat al lui Hasdeu (cum se știe, antisemit notoriu...) Hasdeu îi și prefațează lucrarea de licență („Încercare asupra semiologiei limbii române”), carte de debut distinsă cu Premiul Hillel – ceea ce prevestea o carieră științifică de excepție. Studiază la Paris, apoi primește o catedră universitară în București. Atâta aștepta V.A. Urechiă: „Un străin de ființa neamului nostru nu  va putea deștepta în mintea și în inima generațiunii noi imaginea trecutului nostru plin de învățăminte pentru viitor!” Și cum Șăineanu n-avea cetățenia română, este nevoit să-și dea demisia. Cere să fie naturalizat. Un studiu al său consacrat comparării termenilor „jidovi”, „tătari” și „uriași”  este interpretat total aiurea și complet tendențios drept pledoarie pentru... afirmarea întâietății evreilor în spațiul românesc. Enorm scandal! Cererea de „împământenire” este respinsă (scor la Senat: 79 contra, 2 pentru). Șăineanu își continuă truda în domeniul filologiei române și publică mai multe cărți de referință, unele citate și astăzi: „Istoria filologiei române”, „I.H. Rădulescu grămătic și filolog”. Drept pentru care, de astă dată, cererea de naturalizare, susținută și de regele Carol I, pare a fi, în principiu, rezolvată (urma votul Senatului – părea formalitate). La scurt timp publică încă o lucrare de mare respirație: „Basmele românilor” (peste 1000 de pagini), premiată de Academie.

Cum prezentarea cărților la concursul de premiere s-a făcut fără menționarea autorului, când s-a văzut că a câștigat un „nenaturalizat”, iarăși scandal. Din nou intră în scenă V.A. Urechiă, care protestează la Senat împotriva tentativei de a „băga în cetatea românească un străin și mai ales calul lui Ulyse din Troia”. Din nou, cererea de acordare a cetățeniei este respinsă. I se desființează și catedra liceală la care preda, așa că Șăineanu emigrează în Franța, unde tipărește monumentala cercetare „Dicționarul universal al limbii române”, urmat de „Influența orientală asupra limbii și culturii române”. Riscă încă o disperată încercare: se convertește la creștinism și-l are ca naș de botez pe influentul Take Ionescu. Drept pentru care, în 1899, Senatul votează, în fine, „indigenizarea”. Aș! Se descoperă că, totuși, ar fi nevoie de votul ambelor camere și încă în aceeași sesiune. Totul va trebui luat de la capăt. La noile dezbateri, un oarecare Șoimescu (?) perorează: „El, care s-a născut evreu, care prima silabă a pronunțat-o evreiește până când a început să învețe gratis în școlile române limba română (...) Dacă, d-lor deputați, veți vota acest indigenat, atunci trebuie să disperăm de viitorul acestei țări!” Eșec la vot.

 În 1900, procedura se reia: 31 pentru, 44 contra. Respins! Gazetele exultă: „Strămoșii noștri au tresărit de bucurie în mormintele lor!” A câta oară învins, Șăineanu părăsește definitiv România, „acest pământ de două ori sacru pentru mine: sunt născut acolo și părinții mei odihnesc acolo”. Devenit Sainèan, publică sumedenie de cărți de specialitate la Paris (unele, reeditate și în 2006). Un remarcabil savant, tratat mojicește într-o Europă ce încă nu cunoscuse noaptea ciumei brume. Dacă omenirea se desparte de trecutul ei râzând (spune Marx), în cazul Șăineanu nu poate schița barem un zâmbet.

P.S. Din fuga condeiului, în tableta precedentă am scris o dată Blaga în loc de Goga. Cer scuze.