Și Dumnezeu Se pleacă înaintea smereniei

„Smerenia este temelia vieții creștine – spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Măcar de am zidi noi cât de mult, măcar de am strânge mii de rugăciuni, de ajunări și de fapte bune, de nu le vom pune pe temelia aceasta, întru deșert și lesne va cădea zidirea lor, pe nisip fiind așezată… Nimic nu este în faptele noastre cele bune care să nu aibă nevoie de smerenie. De vom aduna rugăciune ori milostenie, post ori altă bunătate, fără smerenie toate îndată cad. Precum mândria este izvorul tuturor răutăților, așa smerenia, începutul tuturor faptelor bune.”
Smerenia este virtutea înaintea căreia și Dumnezeu Se pleacă.
Înainte de 1940, la Schitul Sfinților Trei Ierarhi, aflat sub oblăduirea spirituală a sfintei Mănăstiri Stavronichita din Sfântul Munte, trăia un bătrân evlavios, părintele Ioachim Românul. Acesta, înainte să moară, a avut o vedenie. S-a întâmplat într-o dimineață, după ce săvârșise Sfânta Liturghie. Ieromonahul a consumat Sfintele Taine. Deodată, a văzut de-a dreapta și de-a stânga lui îngeri mulți. Toți străluceau de o frumusețe negrăită, divină. Îngerii i-au spus într-un glas: „Am venit să te luăm. Spune-ne, ce fapte ai făcut? Dacă ai făcut din cele bune și bineplăcute
lui Dumnezeu, vei merge la El, întru fericirea și bucuria Lui veșnică; dar dacă nu, atunci te vom duce în iadul cel nemângâiat”.
De emoție, bătrânul s-a pierdut și bâlbâindu-se a zis cu smerenie adâncă: „N-am făcut nimic, nu-mi amintesc să fi făcut ceva bun!”
„Așa? Păi, atunci ce să-ți facem? Unde să te ducem? Ai stat cincizeci de ani în Sfântul Munte și n-ai făcut nimic bun?”
Bătrânul, mai revenindu-și un pic în fire, le-a răspuns: „În fiecare zi de când sunt preot am slujit, am pomenit cât de mulți călugări și părinți am putut. Am mai pomenit mulți ani pomelnicele celor din lume pe care mi le-au adus. M-am rugat pentru toți creștinii ortodocși și pentru toată lumea. Am chemat milostivirea lui Dumnezeu pentru toți aceștia și am nădăjduit în mila lui Dumnezeu pentru mine și pentru ceilalți. Am vărsat în fiecare zi multe lacrimi, cerând să aibă grijă de ei Domnul Iisus Hristos și Preacurata Sa Maică. Am nădăjduit și încă mai nădăjduiesc în îndelunga-răbdare și milă a lui Dumnezeu. Altceva bun nu-mi amintesc să fi făcut”. Ascultându-l, îngerii i-au răspuns așa: „Nu pentru faptele pe care le-ai făcut, ci pentru că ai nădăjduit mult în mila Domnului, vei merge acolo unde suntem și noi…”
Părintele Ioachim le-a zis însă cu vocea tremurată: „N-ar fi mai bine să veniți mâine? Să spun și eu duhovnicului, și părinților, apoi să mă pregătesc puțin?” Îngerii i-au răspuns: „Noi aveam poruncă de la Dumnezeu să te luăm astăzi, dar pentru smerenia ta vom face ascultare și vom veni mâine!”
Monahul român i-a înștiințat imediat pe stareț și pe cei doi-trei părinți ai schitului de ceea ce se întâmplase și a început pregătirea cu rugăciune și lacrimi pentru marea plecare. A doua zi a săvârșit ultima sa Liturghie și apoi a mers la masă. Bătrânul abia s-a atins de mâncare. Spre amiază a rămas în chilie să se întindă un pic, iar la un moment dat chipul lui a strălucit și chilia s-a umplut de o mireasmă nemaiîntâlnită. Monahii îi erau aproape. Ioachim atât a mai apucat să spună: „Părinților, iertați-mă… Doamne, sufletul meu este în mâinile Tale!”
Acestea zicând, a adormit în Domnul. O liniște negrăită s-a așternut în acel loc și bucuria Învierii a încălzit inimile martorilor la un asemenea sfârșit.
Copleșitoarea smerenie a monahului român din Athos și curăția inimii sale i-au dat îndrăzneala și puterea de a le cere îngerilor amânarea morții lui. Și Dumnezeu Însuși a ascultat cererea robului său, împlinindu-i-o. (Augustin Păunoiu, adaptare după o pildă din volumul „Culegere de minuni mărturisitoare”, Maria Bagiu Marino, Editura Brașov, sursa: Ziarul Lumina)