Cât a trăit, pentru că era poetul viu cel mai însemnat al Bucovinei, Constantin Ștefuriuc a fost mereu îmbrâncit în anonimatul vâscos al Sucevei. Deranja. Era prea mare, lumina incandescent și nu se mai vedeau licuricii gomoși ai zilei din pricina aurei lui.
După ce a murit, la doar șase luni de la pășirea „desculț pe cer”, am organizat, împreună cu frații Ionică, Ghiță și Vasilică Iftode, prima ediție a Festivalului de Poezie de la Udești, aducându-l ca președinte de onoare al juriului pe Grigore Vieru, și amplasând, în școala din satul lui natal, un bust al poetului, lucrat și dăruit de Cezar Popescu.
Dar am făcut greșeala și am cedat, acceptând alăturarea, în titulatura numelui festivalului, alături de cel al lui Ștefuriuc, și pe cele ale lui Eusebiu Camilar și al Magdei Isanos, nume pe care le revendicau, pentru lustruială culturnică, licuricii Sucevei.
Ulterior, concursul mi-a fost confiscat, iar numele lui Ștefuriuc a fost, iar, îmbrâncit în umbră, fiind șters din titulatura festivalului care îi fusese dedicat.
Am reparat, ulterior, nedreptatea, dar iată că, și în acest an, al doilea de când mi-a fost iarăși furat festivalul pe care îl întemeiasem (să fie sănătoși!), Constantin Ștefuriuc are parte de a treia îmbrâncire în anonimat, grație licuricilor veșnic deranjați de statura lui poetică, V.C. Steiciuc, I. Beldeanu, N. Cârlan, D. Cernica și cine s-o mai fi bălăcărind, pe memoria poetului, prin Udești.
Jalnice vremuri, în care licuricii aprind lumânări la morminte (dă bine la presă), dar rostogolesc spre uitare și stelele de pe cer!
Ion DRĂGUȘANUL,
întemeietorul Festivalului Național de Poezie „Constantin Ștefuriuc”
