Observ în România o timiditate extremă a autorităților, dar și a mass-mediei, în abordarea unor teme legate de viața social-economică, deși explicarea unor fenomene „neglijate” ar reduce semnificativ efectele mesajelor unor Mesia de Dâmbovița sau ale „înțelepților” de la Moscova. Ce generează această abstinență este dificil de explicat pentru mine, iar încercarea mea de a le face cunoscute are efecte cvasinule. Dar o voi face! În acest articol vreau să mă refer la efectul fricii (personale sau generalizate) în economia națională sau mondială. Și voi porni de la un principiu, general acceptat, că frica de viitorul economic, social sau de securitate națională are efecte mai grave decât realitatea momentului și a perioadei următoare pe termen mediu. Pe termen lung, doar urmașii dacilor pot lansa previziuni stimulați de o porție zdravănă de fructe de pădure proaspete.
Cred că trebuie să fiu mai explicit prin a vă oferi câteva exemple pe care le cred edificatoare. Dacă cresc prețurile brusc la un produs (o recoltă foarte slabă a aruncat prețul cafelei pe bursă în aer), chiar dacă cheltuielile cu achiziționarea sa afectează puțin veniturile familiei, devenim mai cumpătați în consumul de alimente în general. Dacă numărul falimentelor crește, avem tendința, din frică de posibil șomaj, de a renunța la vacanțe scumpe, a reduce numărul zilelor de concediu sau a amâna o achiziție de bunuri de folosință îndelungată (mașină, mobilă etc.) pentru vremuri mai bune. Frica blochează consumul, implicit reduce comenzile către industrie, urmând în mod natural într-o economie liberă reducerea investițiilor pentru că șansele de profit se diminuează. Cine mai riscă banii? Această banală realitatea a fost și este încă ignorată de „economiile la comandă” cu efecte dezastruoase pentru că obsesia creșterii economice (vezi China în prezent) determină supracapacitate de producție (panouri fotovoltaice, mașini electrice), investiții inutile (blocuri fără locatari, autostrăzi în zone fără perspective etc.) și finanțarea dictată politic. În aceste cazuri, frica reală este legată de momentul adevărului economic, aberațiile nu mai pot fi susținute material, financiar sau uman. Colaps!
Revenind la manifestarea fricii în economiile libere, avem cel mai bun exemplu în criza din 1929-1933. Frica a generat vânzări masive de acțiuni după câteva falimente puternic mediatizate, bursele s-au prăbușit, investitorii au dezertat, lăsând producătorii fără bani, iar statul (SUA, apoi și alte națiuni democratice) a fost nevoit să ia măsuri radicale împotriva „capitalismului sălbatic”. „New deal-ul” american nu a însemnat finanțări la ordin în zona privată (statul nu deținea fabrici), ci a atenuat criza și a restabilit încrederea cetățenilor prin comenzi imense de stat absolut necesare (autostrăzi, căi ferate, baraje hidroelectrice), dar și pentru creșterea siguranței naționale (arme) într-o perioadă tulbure, deci justificate. Astfel, frica s-a redus (va rămâne peste tot în lume), dar politicile economice statale vor ține cont de ea, iar guvernele trebuie să fie pregătite pentru o intervenție.
Economia mondială este complexă, sofisticată, interdependentă și capabilă să ofere permanent „surprize” care generează frică în piață. Specialiștii în economie se întrec (și foarte bine fac) să ofere mediului de afaceri prognoze privind dezvoltarea, dar eșecurile nu sunt deloc excluse. Mai ales într-o economie afectată de interesele marilor puteri care se manifestă „haiducește” prin politici tarifare neprevăzute (SUA), monopolul asupra materiilor prime sensibile (China) sau impunerea prețurilor în energie (OPEC). Frica, la nivel general, este acum justificată și, în cazul statelor mici-mijlocii, poate fi contracarată doar prin aderarea la alianțe politico-economice și adaptarea unor strategii în comun. Iar educația are un rol esențial în gestionarea (îmi place termenul foarte mult) fricii!
Unde sunt România și cetățenii ei? Am impresia că nici nu știm de ce trebuie să ne fie frică. Tot „oculta mondială” este pericolul! Ce fac decidenții? Nimic.
