IMPERATIVUL IERTĂRII

Iertarea are două aspecte: un aspect psihologic și un altul moral și religios. Primul aspect este descrierea faptului sufletesc, iertarea ca actualitate psihică, analizată fenomenologic, obiectiv, ca orice fenomen observat științific. Ea este aici înfățișată la indicativ și, dintr-un indicativ impersonal nu se poate scoate un imperativ. Așa cum din legile științifice nu se pot deduce nemijlocit comandamente morale, etice și religioase. Al doilea aspect se afirmă când iertarea se încorporează în conștiința morală și devine o realitate personală, vie, palpabilă, vibrând de conștiința infinitei dreptăți divine și stăpânită de miracolul viu al iubirii. Devine gândire, este viață. În această ipostază iertarea este efortul constant de a pune de acord viața cu gândirea, conștiința morală cu faptele de fiecare zi și cu responsabilitățile pe care le implică și pe care ni le asumăm. Iertarea deschide ochii sufletului ca să vadă înfricoșătoarele răspunderi de la temelia vieții și deschide infinita zare către iubirea iertătoare care sălășluiește pe culmea existenței. Devine poruncitoare prin convingere și lucrătoare prin nevinovăția care tinde să descopere o nouă geneză a sufletului și a lumii. (Pr. prof. Sebastian Chilea)