Fluxul memoriei (XVI)

Să revin la ciubuc sau șpagă sau mită legală, dacă se poate spune așa. Nu doar oamenii muncii cu o înaltă conștiință socialistă, cum scriau zi de zi gazetarii în ziare și reviste, mergeau cu traista plină pentru a rezolva ceva la instituții birocratizate la maximum, ci și șefii mai mari, de la județ. Directori de mari instituții, cu aprobarea și cu ajutorul primilor secretari sau secretarilor mergeau la București la ministere, în general pentru aprobări, alocări de bani sau materiale. Ce duceau în traista lor directorială? În primul rând mâncare. Specialitățile județului: păstrăvi afumați sau nu, carne proaspătă de vițel (tăiați ilegal atunci), caș, cașcaval, afinată etc. Trebuie să subliniez că nu cărau acele produse în interes personal, ci pentru a putea realiza obiectivele stabilite de plan și, eventual, de a se situa pe locuri fruntașe în întrecerea socialistă. Directorii descurcăreți rămâneau în continuare pe posturile lor, iar activiștii de partid și de stat de la județ primeau titlul de Erou al muncii socialiste. Nu ei personal, ci instituțiile pe care le conduceau. Ceaușescu, zgârcit fiind, nu mai făcea decorații din aur și argint, ca Gheorghiu-Dej, ci din bronz sau tombac (un aliaj de bronz). Simple tinichele. El purta o asemenea tinichea de tombac aurit, numită Erou al R.S.R., apoi erau cele ale noii revoluții agrare etc.
Economie așa-zis planificată
O problemă economică a comunismului lui Ceaușescu era permanenta idee a depășirii planurilor de producție în cadrul întrecerii socialiste. Această idee era absurdă din punct de vedere economic. Dacă planurile cincinale, anuale, pe ramuri etc. erau elaborate cu o maximă rigoare științifică, atunci cum puteai să depășești niște obiective clare, care însemnau cantități măsurate de materie primă și, în final, de produse. De unde să faci mai multe produse, cu aceeași cantitate de materie primă? Dar și desfacerea, adică vinderea produselor, era strict planificată. Și totuși se lucra cam 50-60% pe stoc. Magaziile gemeau de produse nevândute iar fabricile se împrumutau cu dobândă etc. De aici a pornit căderea comunismului. De la acea economie așa-zis planificată. Dar vajnicii propagandiști activiști, cei de la ziare, radio și televiziune o dădeau înainte cu întrecerea socialistă. Toată țara era într-o întrecere socialistă care în final a dus-o la dezastru. Să mă ierte acei oameni ai muncii care au lucrat cu talent și cu pasiune în fabrică și au crezut în utilitatea muncii lor.
Întrecerea socialistă
Întrecerea socialistă este una dintre multele expresii sau lozinci ale comunismului. Exista un fel de mistică a ceea ce se numea propaganda vizuală. Mari lozinci erau puse pe fabrici și uzine, în care se slăvea PCR-ul, de fapt toate începeau cu „trăiască“. De ce „trăiască“? Cum adică să trăiască PCR? El era o noțiune abstractă. Puteau spune „trăiască comuniștii“, dar viața individuală nu e veșnică, ca și în cazul lui Ceaușescu. Milioane de lozinci scrise pe diferite materiale aveau același text: „Trăiască PCR în frunte cu secretarul său general“ etc. Această mistică era parcă o premoniție sumbră! I se ura să trăiască, eventual veșnic, unui muribund: PCR-ul și comunismul și secretarul general. De altfel propaganda politică avea în general un sens mistic, deși toți comuniștii trebuiau să fie atei. Ateu nu era nici Ceaușescu, nici tovarășul Bobu, nici tovarășul Popescu-Dumnezeu, marele creator al cultului personalității lui Ceaușescu. El se încadrează primul în categoria definită de tovarășul Panaitiu cu un cuvânt popular: pupincureanu, pupincurismul. Cine l-a obligat pe tovarășul Popescu să facă ceea ce a făcut? A crezut în genialitatea lui Ceaușescu? Dacă da, era și el la fel de genial ca și secretarul general.
Cultul personalității lui Ceaușescu
Acești ultraactiviști își scriu așa-zise memorii, dar oare se analizează cu minimă obiectivitate? Oare de ce a declanșat Dumitru Popescu, secretar cu propaganda al CC, cultul personalității lui Ceaușescu? I-o fi cerut-o acesta? Nu cred, am mai spus-o. Nici nu înțelegea secretarul general ce înseamnă a fi genial. O singură noțiune, sau idee i-a intrat în cap, în timpul deșănțatei și penibilei avalanșe de adjective superlaudative. Țăranul român spunea uneori în glumă: „boului îi place să-l scarpini între coarne“. Ideea în care a crezut Ceaușescu până la gloanțele plutonului de execuție a fost aceea că este iubit de popor, că este cel mai iubit fiu al poporului. În gândirea lui primitivă, președintelui i s-a lipit pe creier această idee nereală. Și nu i-a scos-o nimeni, decât moartea. Nu știu ce scrie tovarășul Popescu-Dumnezeu în memoriile lui, dar secretarul general, neimpresionat, l-a rotit la un moment dat. Chiar și pe celălalt mare cântăreț, în versuri, al „genialului cârmaci“ l-a făcut să tacă la un moment dat. Eu subliniez din nou că Ceaușescu, în simplitatea lui, nu era impresionat de corul de cântăreți, chiar dacă se tot amintește de influența chineză și nord-coreeană.
Lozinci puerile repetate la nesfârșit
Dar la Suceava cum lucrau activiștii pentru glorificarea lui Ceaușescu? În primul rând munca politică se ocupa de studierea, aprofundarea și transpunerea în viață a mărețelor idei izvorâte din operele tovarășului Nicolae Ceaușescu. Operele cuprindeau cuvântări de toate felurile, la diverse ședințe și congrese. Erau de o platitudine și o banalitate înfiorătoare. Lozinci puerile repetate la nesfârșit. Regretatul meu prieten Răcaru spunea uneori cu seriozitate: „munca politică am învățat-o de la Alfred Bernstein“. Imediat treceam apoi la altele, când se revărsa inimitabilul lui râs. Singurul în care credea era probabil filozoful Herbert Marcuse. Alfred Bernstein dădea, prin megafon, ultimele indicații la intrarea coloanelor de demonstranți, în zona tribunei oficiale. După o întâmplare mai neobișnuită – un fiu al său a scris o scrisoare la „Europa liberă“, liceean fiind – tovarășul Bernstein a fost mutat director la cinematografia județeană.