Am văzut în decurs de numai câteva zile două finale (una merge şi cu ghilimele) ale competiţiilor interne, în care s-au întâlnit aceleaşi două „echipe universitare”, din Cluj şi Craiova: finala adevărată, a Cupei României, şi cea conjuncturală, în care s-a jucat titlul naţional în fața trofeului, coincidenţa făcând ca primele două clasate şi despărţite de un minim de puncte să se întâlnească între ele tocmai acum. Finala Cupei a revenit, după ceva luptă şi mai deloc fotbal, Universităţii Craiova, oponenta ei, echipa clujeană, părând că se gândeşte şi se concentrează exclusiv pe meciul următor, „finala” campionatului, acesta fiind de fapt trofeul cel mai râvnit de oricare dintre echipele din ţară.
Zilele premergătoare meciului decisiv pentru titlul de campioană au fost pline de declaraţii şi de promisiuni, ambele tabere făcându-ne să credem şi să sperăm că vom avea parte de un meci de mare luptă şi de un spectacol cu adevărat deosebit, cu atât mai mult cu cât locurile din tribuna stadionului craiovean fuseseră vândute în totalitate. Fostele glorii olteneşti, în frunte cu Craioveanu, o ţineau doar pe aia că „nu există alt învingător decât Craiova” care „aşteaptă de 35 de ani un nou titlu” şi că lotul, condiţiile, salariile, antrenorul, preşedintele etc., toate astea conduceau la ideea că nu poate scăpa titlul. Şi chiar aşa a şi fost: Universitatea Craiova s-a văzut că era câştigătoare încă de pe drumul de la cabine către teren, atitudinea de învingător fiind perfect vizibilă.
Cred că pentru U Cluj deja era prea mult faptul că s-a clasat pe locul 2, astfel încât practic n-a contat în acest meci. În plus, ajutorul venit din partea arbitrului prin eliminarea unui clujean a făcut că scorul să devină 5-0. Adică nici de data asta n-am văzut fotbal, lucru pe care îl puteţi sesiza chiar din titlul de azi al rubricii, abrevierea F.F.F. fiind pentru „finală fără fotbal”. Vaaaiii, ce preliminarii de cupe europene urmează!
