Cât de activist o fi fost cineva, tot nu avea voie să pronunțe în public numele regilor sau ale altor politicieni din vechiul regim. Îl putea mânca și pe el pușcăria. Dușmanii clasici erau două categorii: legionarii și chiaburii. Pe circa 80% dintre legionari i-a terminat Antonescu în pușcării și mai ales pe front, în linia întâi, și nici unul nu a dezertat la sovietici, ci au rămas pe solul stepei rusești. Pe cei din pușcării, paradoxal, i-a eliberat tovarășa Ana Pauker, chiar în toamna lui 1944. S-a dus fiecare unde a văzut cu ochii. Am mai spus că în 1952 Gheorghiu-Dej a condamnat-o public pentru că i-a eliberat pe legionari. Ana Pauker, trebuie să recunoaștem, era mai deșteaptă ca Gheorghiu-Dej, cel puțin până în 1952, și avea ea planurile ei privind consolidarea noului stat Israel, înființat în 1948. Nu știu de la ce grupare de cominterniști, dacă nu chiar de la însuși Gheorghiu-Dej, a venit, în același an 1948, ordinul de a căuta legionarii rămași și de a-i duce în pușcăriile statului democrat-popular. Dar nu mai erau judecați, câți au fost, pentru ideile lor naționalist-ortodoxe și net anticomuniste. Tovarășul Evghenie Nicolaev își începea atunci cariera politică la Suceava. De ce s-a oprit aici nu se știe. Poate că îl trimisese partidul. Orașul era din nou multietnic, cu cele patru case naționale, ale românilor, evreilor, germanilor și polonezilor. Armenii, numeroși în tot cursul veacurilor trecute, nu aveau casă națională. Aveau biserici, case și beciurile astupate în comunism. Au devenit aproape toți români. N-am văzut un armean în toată adolescența mea, deși treceam pe strada Armenească. Nu știam că mai există armeni. Și totuși am avut mulți ani un secretar cu probleme organizatorice, tovarășul Valerian Găină, coleg cu tovarășul Panaitiu, cel care a marcat propaganda, cultura și arta, peste 10 ani. Și tovarășul Nicolaev era atunci activist, dar venea din garda veche cominternistă, care a dat eroi în războiul civil spaniol, spioni celebri în slujba lui Stalin, bolșevici de mare calibru în Occidentul capitalist, dușmani de moarte ai lui de Gaulle în Franța. Numai cu Fidel Castro nu s-au luptat, deși au pierdut multe bordeluri în Havana, alături de celebrii mafioți italieni, irlandezi, polonezi etc.
Tovarășul Evghenie Nicolaev a contribuit cu dragoste și pasiune la colectivizarea agriculturii, la creșterea conștiinței oamenilor muncii, la lupta împotriva dușmanilor patriei, legionarii și chiaburii, dușmani ereditari ai poporului. A condamnat colonialismul și imperialismul american, sionismul și călăul Tito, asta până în 1954. În esență, l-a durut în cot de tot și de toate, ca pe orice veritabil activist bolșevic cominternist.
Ce era de făcut? Secretari generali erau mai puțini, s-a putut renunța la ei. Dar la toți președinții nu, așa a decis cu deplină autoritate președintele celei de-a doua republici. Rămână toți mârlanii de ceapiști cu președinte, toți cioflingarii de cizmari și frizeri cu președinte (de cooperative meșteșugărești), rămână și la sindicatul nostru cel devotat partidului, dar nu și la Consiliul de Miniștri. Nu poți spune tovarășe președinte al republicii și apoi tovarășe președinte al Consiliului de Miniștri. Marea Adunare Națională era forul suprem de conducere a țării, ea m-a ales primul președinte cu buzdugan de aur, de am plâns, mamă, mi-au dat lacrimile, un biet copil al nimănui, fugit în lume la 11 ani, a ajuns ceea ce a ajuns, a gândit primul președinte al RSR.
În Suceava, tovarășul Bobu era tot prim-secretar, dar și președinte al sfatului popular județean, redenumit apoi consiliu popular. Era tot o inovație a primului președinte, pentru cumularea celor două funcții, de partid și de stat, la toate nivelurile administrative. Interesant este că Lenin n-a avut nici o funcție de partid și de stat, doar pentru scurt timp a fost președinte al Consiliului Comisarilor Poporului. Tovarășul Nicolaev, cominternist sută la sută, evident, era tipul perfect negativ al activistului de partid din anii 1950, în perioada când se lupta încă în munți cu legionari trimiși cu avioane americane, dar și cu țărani răzvrătiți contra bolșevismului de tip sovietic, garantat de Armata Roșie. De fapt, dușmanii principali erau legionarii, aici, cum am mai spus, intrând toți reprezentanții politici ai burgheziei și moșierimii. Până la tovarășul Panaitiu a dăinuit această confuzie politică. Dar era oarecum explicabil.
Am amintit fugar despre hiperșcolirea activiștilor de partid, luați de la șaibă la început, apoi din rândul unor intelectuali cu studii superioare, mai puțin medicii, dar care nu erau promovați secretari sau prim-secretari. La Suceava a fost și o excepție: ing. silvic Iliescu a fost secretar și prim-secretar puțin timp. Dar baza trebuia să rămână șaiba, adică producția, pentru promovare. După 1980, în plină epocă de aur, activiști mai mari sau mai mici, în frunte cu tovarășul Ceaușescu, absolvenți în general ai școlii profesionale „Ștefan Gheorghiu” au început să-și dea doctorate. Rector era însuși Popescu-Dumnezeu, care l-a înlocuit pe bătrânul cominternist înrăit în comunism Leonte Răutu. Genialul conducător al României l-a avut profesor pe Leonte Răutu, dar cine ar fi fost conducătorul de doctorat al secretarului general?
Tovarășul A.V., altfel un om blajin, a scris despre realizările C.A.P. Bosanci, fiind printre primii activiști doctori din Suceava. Teza i-a fost omologată, după 1990, cum am mai remarcat, de Petre Roman, cu semnătura filozofului de la Păltiniș Mihai Șora, ministrul Învățământului, fost un fel de dizident. Dar atunci s-au întâlnit călăii și victimele lor. Coposu a fost hăituit de tovarășul Iliescu și mai ales de Silviu Brucan ca un hoț de cai. Poporul român, tâmpit cum îl știm din 1933, de la Cioran, s-a aliat cu bandiții comuniști, mai ales țăranii care au trecut prin purgatoriul colectivizării. Tâmpenia românilor a fost reconfirmată de Silviu Brucan, tartorul bolșevicilor, în 1990, într-un ziar englez. Se pare că și el a avut dreptate, dovadă că și eu l-am ascultat de multe ori la TV când făcea pronosticuri politice. Puteam cel puțin să schimb canalul, dar n-am făcut-o, spre rușinea mea. De altfel, el este cel care a condus așa-zisa revoluție română, punându-i în cârcă lui Ceaușescu 60.000 de morți la Timișoara. Genocid. Simplu, fără să-l doară limba sau mâna.
Marele cârmaci al României socialiste a fost ales membru al Academiei R.S.R. E adevărat, mulți academicieni bolșevici de atunci au ajuns în iad, dar mai trăiesc totuși câțiva. După regulament, trebuiau să rămână și acum acad. post-mortem. Unii acad. bolșevici i-au radiat în 1990 pe Ceaușescu și soția lui, ca să-i păstreze pe alții, inclusiv Maurer, care a semnat doar acte oficiale, dar a fost și un mare vânător. Manea Mănescu avea cărți publicate de cibernetică economică, fiind și el academician, doar Emil Bobu și-a văzut de meseria de activist, deși a fost procuror militar în tinerețe, cu studii de trei luni.
Unii politicieni bătrâni ar cam trebui să crape, conform acestei frumoase expresii populare. În fond, expresia parcă vine de la Dostoievski. Bătrânul Feodor Karamazov, la moartea nevestei, a ieșit în stradă și a strigat: „a crăpat cățeaua”. Viciosul bătrân era amorezat de celebra Grușenka, împreună cu fiul său Dimitri. Oare cine mai citește romanul Frații Karamazov, considerat în trecut capodopera absolută a literaturii universale, evident, împreună cu nemuritoarea Crimă și pedeapsă? Acum, însă, noii activiști ai partidelor, ca și cei ai PCR-ului, care citeau doar Sportul, citesc ziarele de astăzi, cele din categoria celor colorate.
Geniala operă a fiului iubit al neamului nostru, Nicolae Ceaușescu, a fost subiect de mii de doctorate, toate validate cu mâna proprie de filozoful de la Păltiniș, Mihail Șora, în deplinătatea facultăților mintale. La Iași, Cluj, București, la universități, se fac masterate și doctorate în istoria comunismului, acum. Chiar, ce se poate spune „științific” despre comunism? Baliverne, evident. Doctorate în baliverne. Cam așa l-am întrebat pe fiul meu, care are o pasiune pentru istorie, ca toți inginerii care acum sunt ziariști, politicieni ș.a. Și când mă gândesc că obiectivul concret, nu visul tinereții mele, a fost să devin inginer! Pentru istoria comunismului ar fi trebuit un scriitor genial, precum autorul bravului soldat Švejk. „Hodoronc, tronc, baliverne”, îi spuneam regretatului poet Ștefuriuc. De fapt autorul celor trei cuvinte alăturate era tot maestrul Zaharia Stancu, cel cu Desculț, unde eu aș fi putut să fiu personajul principal. Scriitorul bolșevic, sau trecut la bolșevism, polemiza cu postul de radio banditesc Europa liberă, scursură de lichele, trădători și fel de fel de alți apatrizi și dușmani ai partidului și poporului, cum se spunea oficial. Zaharia Stancu răspundea în ianuarie în Contemporanul mesajului de Anul Nou al fostului rege Mihai și al altor foști politicieni reacționari fugiți prin 1945 în Occident. Un articol se intitula chiar așa, Hodoronc, tronc, baliverne, altul Mișu, Coste și Costel. Mișu era fostul rege. Eu nu-i iubesc pe foștii și actualii regi din lume, imaginea ghilotinei din 1793 îmi dă parcă o perversă senzație de bucurie. Conștiința de clasă a lui Marx, Desculț al lui Zaharia Stancu. Cine n-a umblat desculț prin ploaie, noroi și zăpadă nu cunoaște vechiul sat românesc cu folclorul lui. Interesant este că deși în pădure și pe câmp era plin de șerpi veninoși, nimeni n-a fost mușcat în copilăria mea și mai târziu, adică până în 1962, când țăranul colectivizat s-a încălțat. Cu șerpii mă întâlneam aproape zilnic primăvara, vara, toamna. Ne respectam reciproc. Din neatenție am atins chiar unii șerpi, cu mâna sau cu picioarele, dar nu m-au mușcat. Singurul fenomen de care mă temeam în ploaie, pe câmp, când tuna și fulgera, era, evident, trăsnetul, care mai nimerea unii oameni. Dar n-a murit nimeni. Țăranii aveau nouă vieți, ca pisicile.
Politicienii de acum sunt mulți juriști, cei bătrâni foști milițieni, iar cei tineri făcuți la universități gen școala de partid Ștefan Gheorghiu, a cărui casă natală era memorială în anii de glorie ai RSR. Era situată în Iași, la ieșirea spre mănăstirea Galata, nume adus de greci de la Constantinopol. Dar oare de ce au pus numele unui fost sindicalist unei școli care se numea Academie după 1960? Comuniștii români, câți au fost în 1923, nu prea scriau opere. Unii poate chiar nu știau să scrie. Viitorii cominterniști erau cât de cât școliți, în școlile lor speciale, dar numai Troțki s-a apucat să scrie opere alese după Lenin și Stalin. Broșuri de propagandă scriau Jdanov și alții, inclusiv Cursul scurt de istorie a PCUS (bolșevic). Era o carte relativ subțire, tipărită în multe sute de mii de exemplare la noi. Era biblia bolșevicilor. Au citit-o activiștii noștri de prin 1950?
de Ioan Pînzar
