Lasă, mamă, că fac eu!

De câte ori ați auzit această expresie? Uneori ne dorim să o auzim, dar nu e nimeni prin preajmă să ne-o spună. Mai ales când suntem presați de timp, stresați, obosiți sau frustrați și am avea nevoie de cineva să ne ajute. Uneori însă ...ne obosim singuri, nu atunci când o spunem, ci atunci când o facem în relație cu copiii noștri. Și de multe ori, nici nu suntem conștienți de asta.

La ce anume mă refer? În general la lucruri simple:

Dăm copilului să mănânce cu lingurița la masă nu fiindcă el nu știe, ci fiindcă ne grăbim sau el ne roagă și nu avem putere să refuzăm sau fiindcă așa s-a obișnuit deși are .... 4 ani.

Îl îmbrăcăm noi dimineața fiindcă ne-am trezit târziu și trebuie să ajungem noi la servici și el la grădiniță. În weekend se îmbracă singur. Dacă nu ne grăbim în parc, în vizită sau la vreo petrecere. Și dacă vrea, bineînțeles. Că s-ar putea să nu mai vrea fiindcă așa s-a obișnuit în timpul săptămânii. Că ne grăbeam.

Îl dezbrăcăm noi când venim de afară fiindcă îi este foame sau vrea la baie sau îi e foarte dor de jucăriile lui din cameră. Nu numai că îl dezbrăcăm, dar îi și aranjăm hainele pe cuier că ne grăbim să punem masa.

Îl spălăm pe dinți. Nu fiindcă nu știe. Dar sigur nu se spală bine. Atunci mai bine îl spălăm noi. Așa știm sigur că are dinți sănătoși. La pachet cu lenea din ce în ce mai mare de a se spăla singur.

Îl săpunim pe corp când îi facem baie.Ca să luăm toți microbii. El sigur n-ar reuși singur să îi ia chiar pe toți.

Îi cărăm ghiozdanul de grădiniță. Că e greu. Și el e mic. Și obosit. Și lasă că oricum îl va căra pe cel de școală care e mult mai greu. Și care o să i se pară muuult mai greu fiindcă n-a avut când să se obișnuiască cu cel de grădiniță.

Ne asigurăm noi în locul lui când traversăm strada împreună. Că noi suntem mai înalți și vedem mai bine și auzim mai bine și sigur traversăm mai în singuranță. Iar el își poate vedea de ale lui în timpul ăsta, că doar e copil, nu? Și când va crește și va trebui să traverseze singur, de unde să știe să vadă, să audă, să fie atent ... dacă nu-l ține nimeni de mână? Ia în loc de „Lasă mamă că fac eu!” să-i spunem „Ia asigură-te mamă şi spune-mi şi mie când trebuie să traversăm!” –  dacă greşeşte, îl tragem de mână, dacă nu, ne bucurăm că învaţă.

Ce-ar mai putea învăţa copiii noştri dacă i-am lăsa?

Cred că .. multe. Să pună masa. Să pună vasele la spălat. La pună hainele murdare în coşul de rufe. Să cumpere pâine cel puţin. Să ceară ce are nevoie la magazin. Să composteze biletul. Să ţină umbrela. Să urce scările. Să-şi care rolele. Să-şi facă patul. Să-şi aranjeze hainele în dulap. Să urce scările rulante fără să fie ţinut de mână. Să ţină singur cornetul de îngheţată. Să măture. Să şteargă praful. Să ajute la făcut mâncare. Să îşi aprindă lumina. Să îşi ia mâncare din frigider. Să îşi pună apă în pahar. Să îşi întoarcă hainele pe faţă. Să îşi tragă fermoarul la gheacă. Să se trezească cu ceasul deşteptător dimineaţa. Voi mai găsiţi? Că eu nu mai am timp de căutat că strigă fiu-miu din baie: „Cine mă şterge la fund?” Hmm, oare cine? Şi oare până când?