Despre copilul timid (II)

Ce legătură există între pedepse şi timiditate?

Pedepsele nu fac altceva decât să întărească timiditatea copilului. Deşi părinţii care recurg la pedepse au în general intenţii bune la bază, rezultatele de obicei sunt contrar a ceea ce aşteaptă ei. Şi în cazul copiilor timizi e la fel, şi chiar mult mai accentuat.

Niciodată un copil timid nu va ajunge să nu mai fie timid dacă este pedepsit. E posibil însă ca frica faţă de pedeapsa părinţilor sau educatorilor să fie mai mare decât angoasa de a se expune public, şi atunci copilul să fie în stare să performeze ceea ce i s-a cerut. Dar consumul lui emoţional şi fizic este maxim în astfel de situaţii, iar relaţia cu adultul care l-a obligat la aşa ceva este compromisă pentru totdeauna.

Un copil timid nu trebuie niciodată pedepsit pentru ceva ce el nu poate face. Timiditatea nu este alegerea lui. Este felul lui de a fi de care chiar şi el vrea să scape fiindcă logic vede dezavantajele pe care le obţine în societate datorită acestui lucru. Iar pedeapsa nu vine decât să mărească această neputinţă a lui de a se comporta aşa cum îşi doreşte şi cum vede cu tristeţe că alţi copii fac de la sine.

Cum ar fi pentru noi, adulţi dacă nu am şti să înotăm, dar ne-am dori asta însă nu ştim cum să învăţăm singuri, ne e frică de apă, avem nevoie de lecţii progresiv. Am fi supăraţi pe noi înşine şi am gândi ceva de genul: “Nu sunt în stare să înot. Cred că sunt singurul, uite toţi ceilalţi prieteni şi colegi de ai mei ştiu să înoate. Mi-ar plăcea şi mie să ştiu. Să nu mai râdă de mine când merg cu ei la mare sau la piscină. Dar îmi e frică să intru în apa adâncă. Aş avea nevoie de cineva care să mă înveţe treptat, care se pricepe, care are răbdare cu mine, care să îmi asculte fricile şi să ţină totuşi cont de ele, să mă ia în ritmul meu”. Dar vine cineva mai mare şi mai autoritar ca noi şi ne pedepseşte fiindcă noi nu ştim să înotăm, ne spune eventual “Anul acesta nu mai pleci în concediu!”, sau “Nu mai primeşti nici o primă cum primesc toţi colegii tăi!” sau “Nu mai ai voie să te uiţi o lună întreagă la televizor fiindcă nu ştii să înoţi!” Iar noi gândim: “Şi care e legătura? În loc să mă ajuţi să fac faţă acestei neputinţe, tu mă pedepseşti fiindcă eu nu pot singur să mă schimb şi să fiu aşa cum aş vrea chiar şi eu? Nu mi se pare corect.” Iar dacă persoana mare şi autoritară care tocmai ne-a pedepsit e atât de frustrată şi furioasă încât ne mai şi îmbrânceşte într-o apă adâncă … relaţia cu ea e compromisă pe veci. Adică în loc să fie lângă noi şi să ne înţeleagă, să ne sprijine în dezvoltarea noastră, ea ne pune în situaţia cea mai dramatică pe care ne-o putem închipui, aceea în care ne e teamă cel mai mult, că vom muri înecaţi (sau “vom muri” când alţii se uită la noi pândind orice greşeală facem sau rostim – atunci când suntem timizi) şi noi nu avem resursele necesare să facem faţă.

Astfel încât data viitoare nu numai că vom evita şi mai puternic orice situaţie similară, nu ne vom apropia de nici o apă, poate ni se va face rău chiar şi când vom vedea poze sau filme cu ape, dar vom evita şi persoana respectivă. Dacă vom putea. Dacă acest lucru nu e posibil, atunci mintea noastră va născoci alte forme de apărare.

Oare copilul pedepsit şi forţat să nu fie timid de dragul părinţilor, dar de care nu poate fugi, chiar dacă îi este frică în continuare, ce trăieşte în mintea şi în sufletul lui?

Psiholog Mihaela Zaharia
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro