Mircea Radu IACOBAN

Citesc cu vinovată întârziere cartea de amintiri a regizorului şi profesorului Geo Saizescu apărută cu titlul „Astă seară dansăm cu... Bachus”. S-ar cuveni încadrată în literatura pur memorialistică, dar construcţia cărţii vădeşte mai degrabă post-procesarea bazată pe însemnări jurnaliere de altădată, ceea ce permite comentarea şi amendarea zbuciumatului „a fost odată” de la înălţimea maturităţii lucide, exigente şi prea puţin iertătoare. Autor al unor creaţii cinematografice memorabile, Saizescu ne invită să descifrăm „sine ira et studio” lumea filmului românesc, populată de personaje pitoreşti, surprinse în ipostaze prea puţin sau chiar deloc cunoscute publicului larg, dispus să-şi imagineze eventuale similitudini caracterologice între eroul de pe ecran şi actorul ce-l întruchipează. Nici vorbă – oamenii sunt oameni, grădina lui Dumnezeu este necuprinsă şi, în consecinţă, fardul aşternut cu dărnicie la machiaj merită răzuit barem pentru a se desluşi cât de cât realitatea netrucată a platoului de filmare. Cultivând comedia şi satira, autorul mizează pe comicul caracterologic şi de situaţie, pozând el însuşi, la derută, într-un dur justiţiar, deşi lectura atentă a cărţii atestă mai degrabă viziunea unui sentimental ce operează cu sensibilitate şi fineţe într-un univers de un pitoresc cu totul şi cu totul aparte.

O constatare ce ţine de evidenţă: Saizescu „are condei”. Concepută compozit, cartea înmănunchează mici proze, în care se exercită cu bune rezultate miniaturistica portretului revelator, extrase din cronicile apărute pretutindeni, însemnări de călătorie epurate de banalitatea viziunii superficial-turistice, devoalări ale avatarurilor fiecărei pelicule intrate cu chiu cu vai în producţie (cunosc din proprie experienţă golgota aprobărilor!), consemnări ale unor situaţii pline de haz (doar autorul conduce, azi, revista umoristică „Harababura”, care apare... când iese de sub tipar), toate petrecându-se între 1968 şi 1980, perioadă în care cinematografia noastră a dat destule rateuri, dar şi creaţii remarcabile, născute chiar din dificila navigare împotriva curentului.

Înzestrat cu nerv satiric şi cu eficient detector al hazului în stare gemă, Saizescu caută înainte de orice încărcătura de comic a fiecărei situaţii, propunându-şi să privească în urmă nu cu mânie, ci cu înţelegere dusă până la frustă auto-ironie (un etern chefliu confrate îi reproşa, după succesul cu regizarea „Ciutei” la TVR, că toate gardurile-s atât de pline cu afişe şi poze de-ale lui Geo, încât... nici n-are unde să mai urineze!).

Cum am avut prieteni comuni (Titus Popovici, Elena Deleanu ş.a.) şi mai avem (Andrei Blaier ş.m.a.), paginile ce le sunt consacrate vin în continuarea celor de acum ştiute; surprind, însă, informaţiile inedite referitoare la alte personaje cândva de prim plan.

Iată-l pe stahanovistul Dan Deşliu în postura de redactor-şef la Cinematografie: „venea dimineaţa la birou, lăsa geanta pe seama secretarei, instruită să spună cui l-o căuta că a fost chemat... sus, apoi îşi trimitea şoferul să ridice obiectul la sfârşitul orelor de lucru.”

Ori dialogul cu Cristea Avram, stabilit în Italia după aventura cu Marina Vlady: nu i-a cerut altceva decât să-i aducă din România... leuştean pentru „supa di verdura”.

În alte ipostaze comentate cu haz sănătos îl vedem pe autorul filmului „Păcală” membru al juriului pentru „Miss România” (1969), ori stând la coadă pentru a vizita Expoziţia internaţională porno de la Stockholm. Prilej cu care constată că majoritatea vizitatorilor proveneau din ţările lagărului socialist...

Saizescu caracterizează succint, exact şi amar, condiţia artiştilor din teatrele de provincie: ”o goană după trenuri, după autobuze, după mâncare, după lefuri, după roluri şi după... glorie provincială”. O artistă, despre o colegă mai vârstnică: „degeaba dă cu cornu-n tineret, ar trebui să-şi dea seama că-i rublă ştearsă.” Şi tot aşa înainte, replici neaşteptate şi pasaje revelatorii despre lumea ce popula teatrul şi cinematografia autohtonă, caligrafiate subţire, cu haz, adesea cu haz de necaz.

Cartea unui artist împlinit, care scrie despre sine: „Am făcut filme. M-am bucurat. Am iubit. Am urât. Am suferit. M-am încântat făcând studii în cinema şi călătorii culturale în lumea largă, devenind... şi dascăl.”

Spre cinstea lui Saizescu, palmaresurile festivalurilor naţionale de film sunt pline de nume ale foştilor ori actualilor săi studenţi.