Evanghelia zilei

„În vremea aceea, Iisus le-a dat poruncă ucenicilor Săi să nu spună nimic despre El, că este Hristos.  Și a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Și spunea acest cuvânt pe față. Și, luându-L Petru de o parte, a început să-L dojenească. Dar El, întorcându-Se și uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru și i-a zis: Mergi înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Și, chemând la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”.

De remarcat în textul după Sfântul Marcu, cel puțin dacă optăm să consultăm atent Novum Testamentum Graece, că verbul epitimao exprimă puterea Domnului Hristos: e folosit și în alte situații descrise de evanghelistul Marcu: atunci când Domnul mustră pe demoni (1,25), când va potoli furtuna (4, 39), sau atunci când poruncește „cu tărie” duhurilor necurate să tacă (3, 12). Sigur că, justificat, ne putem întreba: de ce a optat Domnul în acest fel? De ce au loc astfel de interdicții? Răspunsul este că, în ceea ce privește mărturisirea făcută de demoni la întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos dorește să evite „publicitatea negativă”, anume: din dorința de a arăta deslușit autoritatea Sa asupra duhurilor viclene. Teza lui William Wrede, profesor de  Noul Testament la Göttingen și Breslau, de pildă, care spunea că așa-numitul „secret mesianic din Evanghelia după Marcu” nu a fost decât un simplu procedeu literar, dezvoltat de Biserica primelor veacuri pentru a mușamaliza „viața ne-mesianică!” a Domnului, nu se poate susține, deoarce însuși Sfântul Marcu dovedește clar faptul că atunci când, smerindu-Se, Iisus poruncește oamenilor să tacă, ei merg și Îl vestesc cu bucurie, iar popularitatea Sa se răspândește cu repeziciune. Exegeza germană, în special, a numit procedeul prin adjectivul „wirkungsgeschichte” care înseamnă „istoria efectului sau a impactului unui text”.

Ținând seama de aspectul acesta, textul ne arată care este efectul și impactul mesajului marcian pentru noi, astăzi. El dovedește că în Iisus Hristos, Mesia Cel promis de textele veterotestamentare, nu trebuie să Îl vedem ca pe un mântuitor „după chipul nostru”, așadar construit după propriile noastre convingeri. Asemeni lui Petru, trebuie să ascultăm mustrarea Domnului ca și când ne-ar fi adresată nouă: întotdeauna, atât în Biserică, cât și în viața personală, interesele priorotare ale noastre, simplele păreri pe care le avem, nu trebuie să înlocuiască adevărata învățătură a Bisericii, statornicită în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție.

O altă importantă învățătură, desprinsă din pericopa rânduită a se citi azi la Sfânta Liturghie, e aceea că, deși Petru intuise corect identitatea lui Hristos, totuși nu învățase rolul esențial al asumării Crucii! Marele paradox al Creștinismului, cimentat de-a lungul veacurilor de atâția oameni cu viață sfântă, care au reușit să pună în practică ceea ce au auzit în Biserică, e faptul că, întotdeauna, atunci când ne arătăm disponibilitatea pentru cei aflați în suferințe și în lipsuri materiale sau spirituale, nu facem altceva decât să parcurgem corect calea care duce spre Împărăția cerurilor. Însuși Hristos, în mod repetat, S-a identificat cu profeții Vechiului Testament și, implicit, cu suferințele lor (cf. Matei 5,12; 23, 29-39; Luca 6, 23, 26; 11, 47-50). A lua Crucea și a urma lui Hristos înseamnă, pentru orice creștin responsabil, mult mai mult decât o simplă revendicare la Creștinism. Ea înseamnă a renunța benevol la tot ceea ce ni se pare că ni se cuvine și ne aduce satisfacție și împlinire (dorințe, ambiții, scopuri personale) și a ne supune viețile lui Hristos. Așa, autonomia și autosuficiența de care, din nefericire, dăm uneori dovadă, sunt anulate de harul sfințitor care se pogoară mereu din înălțimea Sfintei Cruci peste cei cu inimile smerite.

Pr. Claudiu-Ioan COMAN