Evanghelia zilei

„În vremea aceea aduceau la Iisus pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau. Dar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia. Adevărat grăiesc vouă: cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea. Zis-au cei ce ascultau: și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu. Iar Petru a zis: Iată, noi, lăsând toate ale noastre, am urmat Ție. Și El le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau frați, sau părinți, sau copii, pentru Împărăția lui Dumnezeu, și să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viață veșnică”.

În urmă cu aproximativ două milenii, atunci când Sfântul Luca scria Evanghelia și Faptele Apostolilor, perspectiva societății romane și a celei grecești asupra copiilor era, în multe situații, vrednică de dispreț. La Roma, de exemplu, după cum demonstrează într-un studiu Will Durant, copii nedoriți puteau fi legal abandonați la baza Columnei Lactaria, denumire care reflectă faptul că locul era pus la dispoziție de conducerea Imperiului pentru doicile care-i alăptau pe copiii părăsiți de părinți.

La fel, în Grecia, celebra piesă de teatru Oedip Rege, pune în scenă imaginea lui Oedip care, abandonat la trei zile după naștere de tatăl său, regele Laios al Tebei, este găsit de unul dintre păstorii regelui Polybus din Corint, care-l vor crește pe băiat.

Mai mult, istoricul antic Suetoniu, de pildă, cunoscut sub denumirea de biograful împăraților romani, spunea că abandonul infantil era unul dintre viciile standard ale locuitorilor Romei.

Având în vedere situația descrisă de Sfântul Luca în capitolul al 18-lea din Evanghelia omonimă, bazându-se pe celebrele cuvinte ale Domnului Iisus Hristos: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia (Luca 18, 16), creștinii au condamnat vehement aceste practici. De pildă, Sfântul Clement Alexandrinul, îi condamna pe romani, deoarece aceștia manifestau o deosebită grijă față de puii de pasăre, sau de puii altor viețuitoare, dar nu arătau nicio remușcare față de proprii copii (Sfântul Clement Alexandrinul, Pedagogul, în colecția „Părinți și scriitori bisericești”, vol. 4, 1982, p. 323).

La fel, de la apologeții Tertulian și Lactanțiu, până la Sfântul Constantin cel Mare, sau Justinian, în Imperiul Bizantin, violențele și abandonul infantil au fost condamnate, mai ales că reglementările Bisericii creștine pe acest subiect au reprezentat temelia actelor normative europene care, la rându-le, condamnau astfel de practici.

În Sfânta Scriptură copilul apare, încă din textele veterotestamentare ca privilegiat al lui Dumnezeu, Domnul fiind ocrotitorul orfanilor și răzbunătorul drepturilor sale (Ieșire 22, 21), El manifestându-și grija de Educator prin excelență al israeliților, de care a avut grijă încă de când Israel era copil, la ieșirea din Egipt și în timpul șederii în pustiu (Osea 11, 1-4).

Atitudinea Domnului Iisus Hristos, reflectată în pericopa evanghelică de azi, demonstrează că Împărăția lui Dumnezeu e ca un copil (Marcu 10, 16), anume că acești copii simbolizează pe adevărații ucenici, primind Împărăția cu simplitatea caracteristică pruncilor, și nu ca pe un pretins drept; a deveni copii înseamnă a ne smeri. Aceasta e adevărata atitudine, fără de care nu putem deveni fii ai Tatălui ceresc. În lexicul evangheliștilor, mic și ucenic par uneori termeni echivalenți (Matei 10, 42; Marcu 9, 41).

Pr. Claudiu-Ioan COMAN