Domnul și inima de mamă

Text și context

Unei discuții aprinse cu reprezentanții cărturarilor și fariseilor îi urmează un episod deosebit prin mesaj și conținut. Sfântul Evanghelist Matei ne oferă și repere spațiale destul de precise. Iisus se afla în părțile Tirului și ale Sidonului. Cea care îl interpelează e o femeie a locului. Păgână. Originară dintre vechile popoare pe care evreii le găsiseră aici atunci când se statorniciseră pe acele meleaguri. Parte a unui neam față de care nutreau un sentiment de superioritate. Dincolo de aceste aspecte culturale, e om și ea. Și mamă. Una căreia odrasla îi este bolnavă.

Inima de mamă

Calitatea de părinte ce-și vede copilul suferind o face să vină în căutarea Mântuitorului. Să călătorească pe urmele Lui. Să fugă în căutarea Sa. Să strige în urma Lui. Nu glăsuiește, însă, cuvinte de batjocură, așa cum vor rosti de exemplu unii dintre cei care-L vor însoți ulterior pe drumul spre Golgota. Deși, chiar de-ar fi avut din acestea, ar fi beneficiat de circumstanțe atenuante. Și totuși, vorbe cu greutate. Ce poartă-n ele povara și zăduful durerilor pe care numai o mamă ce priveghează la căpătâiul copilului bolnav le poate închista în inima ei. De aceea, e aproape straniu faptul că Învățătorul nu reacționează. Îi lasă pe Apostoli să fie cei care mediază întrevederea. Nici ei n-o fac din convingere. Sunt mai degrabă deranjați de atitudinea gălăgioasă a femeii. Una care atrage atenția asupra lor, într-un context în care și-ar dori, probabil, să fie cât mai puțin observați.

Interesant este și modul în care e formulată solicitarea: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”. Deși păgână, ea e cât se poate de conștientă cu privire la apartenența etnică și spirituală a celui care-i stă înainte. Acest fapt pare a fi și cel care-L intrigă. Observăm asta din modul în care-i răspunde: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Cu alte cuvinte, faptul de a ști că e „Fiul lui David” ar trebui să o facă să țină distanța. Acest lucru îi este reproșat. Imputat chiar. Ea, însă, se menține pe poziții: „Doamne, ajută-mă”. O mamă îndurerată nu se dă bătută așa ușor. Și-apoi, n-are nimic de piedut. Ceea ce i se spune i s-ar putea părea umilitor. E asemănată cu un câine. Își asumă condiția și arată că nu cere tratament preferențial. Doar o măruntă atenție, care-i este atât de esențială. Deznodământul e marcat de două fapte: tămăduirea și lauda adusă credinței. „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti” i se spune.

Credința

Cuvintele privitoare la credință ar putea părea destul de stranii, având în vedere condiția femeii și contextul ei. Privite în relație cu momentul anterior discuției, ele sunt cât se poate de firești. De ce? Pentru că, așa cum am arătat în debutul prezentării, înainte de a pleca înspre părțile Tirului și ale Sidonului, Hristos se ceartă cu fariseii și cărturarii. Le reproșează tocmai acest lucru. Faptul de a nu fi înțeles Legea dincolo de slovele ei. De a o interpreta după bunul plac și de a închide Împărăția pentru ceilalți. În cazul femeii, ceea ce frapează e tocmai modul în care înțelege ea datul revelat iudaic. Raportarea ei cu respect și-n cunoștință de cauză la el îl surprinde pe Hristos. Și-L face să înțeleagă că atunci când s-a prezentat înaintea Lui, femeia și-a analizat bine solicitarea. Și a formulat-o în așa fel încât ea să nu fie cu niciun chip arogantă, ori irealistă. Spre deosebire de ceilalți interlocutori, care n-au înțeles nici cu cine stau de vorbă, nici ce-ar trebui să-L întrebe.

În loc de concluzii

Povestea femeii canaanence ne spune multe. Ne vorbește despre durerea și dragostea unei inimi de mamă, onestitate și capacitatea de a te aprecia în mod obiectiv. În același timp, vine să vorbească despre modul în care respectul pentru cultura și credința celuilalt îți poate schimba viața în bine, ori poate constitui baza unor relații trainice. În ipostaza acestei femei se regăsesc adesea mame ce-și aduc înaintea Domnului copilașii suferinzi. Și lor, precum nouă, li se oferă deopotrivă posibilitatea dialogului, necesară pentru curățirea sufletească, cât și cea a tămăduirii. Durerea unei inimi de mamă e cu siguranță un fapt greu de descris. Și-i un sentiment indezirabil. Să ne ferească Dumnezeu de faptul de a o trăi, fie și într-o mică măsură! De aceea, dincolo de însemnătatea teologică, caracterul ecumenic și valențele taumaturgice ale episodului, socotesc că ar fi potrivit să folosim această lectură și ca pe un prilej de a ne gândi la mamele cu prunci suferinzi. Și de a înălța o rugăciune pentru tămăduirea lor. Îndrăzniți!

(Protosinghel Maxim Morariu, Sursa: Doxologia.ro)