Săptămâna a VI-a a Postului Mare și Duminica Floriilor

Încă de la începutul săptămânii a șasea a Postului, Triodul ne vestește duminica ce urmează, îndemnându-ne la pregătirea pentru evenimentul pe care aceasta îl prăznuiește: Intrarea Domnului în Ierusalim, pentru a înfrunta patima și moartea, spre a noastră mântuire.

Începând cu dragoste a șasea săptămână a cinstitului post, să cântăm, credincioșilor, laudă înaintea prăznuirii Stâlpărilor, Domnului Celui ce vine în slavă, cu puterea Dumnezeirii, în Ierusalim, ca să omoare moartea. Pentru aceasta, să gătim cu dreaptă credință semnele biruinței, ramurile virtuților, strigând Osana, Făcătorului tuturor! (Stihira 3, Triod, Vecernie Luni).

În același timp, se păstrează tema pocăinței, amintindu-se de ”săracul Lazăr” (cf. Ev. Lc. 16, 19-31), începând deja de duminica trecută, cu referire la condiția de bogăție și de sărăcie sufletească în fața judecății și a morții:

Îmbogățitu-m-am cumplit în răutate și am iubit desfătarea, m-am îndestulat de plăceri în viață, Doamne, și m-am făcut vinovat focului Gheenei, neuitându-mă, ca Lazăr, la mintea mea cea flămândă; lepădat fiind înaintea ușilor faptelor celor dumnezeiești, milostivește-Te spre mine, Stăpâne. (Stihira 2, Triod, Vecernie Luni).

Mai ales în acest moment în care pe buzele tuturor se repetă și în inimile multora se află, ca un ghimpe, cuvântul ”criză”, reducându-ne parcă viața doar la partea ei ”economică”, e bine de luat aminte la întâmplarea cu ”săracul Lazăr” care, acceptându-și condiția de ”sărac”, a primit în Împărăția lui Dumnezeu tocmai contrariul. Iar ”bogatul” care nu avea nici măcar ochi pentru sărăcia lui Lazăr a ajuns, de la ”confortul” și privilegiile lumii acesteia trecătoare, la osânda și la chinul cel veșnic… De aceasta se leagă, în mod firesc, conștiința sfârșitului care poate să vină peste noi și să ne afle nepregătiți și nepocăiți:

Prin multe greșeli și prin plăcerile vieții, mi-am slăbit puterea, eu ticălosul, și zac totdeauna pe patul trândăviei, Stăpâne, și strig Ție, Preamilostive: Venind, cercetează-mă, dându-mi întărire și milă, și nu mă lăsa pe mine, ca nu cumva să adorm de moarte și să se bucure de pieirea mea vrăjmașul cel ce caută pururea, Mântuitorule, să mă tragă în prăpastia cea groaznică a iadului! (Stihira 1, Triod, Vecernie Marți).

De vineri seara nu se mai spune rugăciunea Sfântului Efrem Sirul și nu se mai cântă ”Aliluia” la utrenie, ca în restul Postului

Aceste îndemnuri și modele de pocăință și spovedanie sunt menite să ne arate măsura de trezvie și de ”realism duhovnicesc” la care este chemată conștiința noastră să fie, mai ales în condițiile în care ritmul vieții pe care o trăim este atât de alert încât este mare riscul de a pierde din vedere că tot ceea ce trăim se mai și termină și că aceasta se poate întâmpla pe nepregătite…

Cele de mai sus sunt cu atât mai valabile cu cât și perioada de post și de curățire prin care am trecut, a celor patruzeci de zile – quaresima – se află și ea la finele ei (odată cu vinerea dinaintea învierii lui Lazăr), Învierea lui Lazăr și Intrarea Domnului în Ierusalim făcând deja parte, împreună cu Săptămâna Patimilor, din timpul premergător și pregătitor prăznuirii Învierii Domnului care este socotit (nu alimentar ci liturgic!) în afara postului. De aceea, de vineri seara nu se mai spune rugăciunea Sfântului Efrem Sirul și nu se mai cântă ”Aliluia” la utrenie, ca în restul Postului, iar slujba învierii lui Lazăr este similară cu slujba duminicii care pomenește totdeauna Învierea Domnului. Într-un fel, accentul se mută de pe luarea aminte la propriile păcate și la pocăință, mai mult pe Cel Care vine spre Patima Sa cea de bunăvoie și pe tot ce este legat de aceasta. Așa ne spune și stihira de la slava stihoavnei de la utrenia de vineri:

Săvârșind aceste patruzeci de zile de suflet folositoare, cerem să vedem și Sfânta Săptămână a Patimii tale, Iubitorule de oameni, ca să preaslăvim în ea măririle Tale și nespusă rânduiala Ta cea pentru noi, cu un cuget cântând: Doamne slava Ție.

Săptămâna care precede Intrarea Domnului în Ierusalim și Pătimirea Sa cea aducătoare de mântuire ne anunță, începând deja de luni, despre boala și apoi despre moartea lui Lazăr (miercuri), prietenul Domnului și fratele Martei și al Mariei (cf. Ev. In. cap. 11), din Betania. Și aceasta culminează cu învierea lui Lazăr (sâmbătă) care are o semnificație deosebită, în desfășurarea evenimentelor legate de Patima și Învierea Domnului. Este de remarcat felul în care Domnul ”urmărește” momentele premergătoare morții ”prietenului Lui” (cf. In. 11, 6), apoi anunță ”adormirea” lui (cf. In. 11, 11-14) și, în cele din urmă, merge să aducă mângâiere surorilor lui și să-l învie, după ce zăcuse deja patru zile în mormânt (cf. In. 11, 17-44). Este vorba aici atât de importanța pe care o are ”adormirea” unui ”prieten” (gr. filos) pentru Cel pe Care îl numim iubitor de oameni (gr. filantropos), cât și de rostul pe care aceasta o are pentru ce va urma, fapt pentru care Domnul o urmărește ca și când ar fi ”de departe”, dar cunoscând, în același timp, toate detaliile ei, știind de la început că boala lui Lazăr nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul lui Dumnezeu să se slăvească (cf. In. 11, 4).

Moartea și învierea lui Lazăr nu sunt așadar ”la întâmplare”, așa cum ni se pare de multe ori că survine moartea unora dintre cei care ne înconjoară, ci are mai multe rosturi ascunse, legate atât de moartea și învierea Domnului cât și de moartea și învierea noastră. Acestea îi privesc atât pe apostoli, pe Marta și  Maria cât și pe cei care s-au făcut martorii acestei minunate adormiri și învieri a patra zi din mormânt.

Că, de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților 

Trebuie să observăm că Domnul Hristos spune: Eu sunt Învierea și Viața (In. 11, 25) înainte de a-l învia pe Lazăr și mai ales înainte de a purcede la Pătimirea Sa cea de-voie și de-viață-făcătoare, pentru a ne arăta că face aceasta ca Dumnezeu și Om și că își însușește, ca Dumnezeu, pe toate cele ale umanității – afară de păcat, inclusiv suferința și moartea, suferind omenește împreună cu noi, deși, ca Dumnezeu, este neatins de acestea. Astfel, Cel Care este Învierea și Viața ni se înfățișează ca unul Care, deși poate să învie pe Lazăr după patru zile de stat în mormânt, primește El Însuși patima și moartea cea de bună-voie, pentru a aduce vindecare în firea noastră cea ”contaminată”, prin păcat, cu suferința și cu mortalitatea. Căci, așa cum ne spune și sfântul apostol Pavel: precum printr-un om a intrat păcatul în lume și, prin păcat, moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el. (…) Așadar, precum prin greșeala unuia a venit osânda pentru toți oamenii, așa și prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață. (cf. Ep. Sf Ap Pavel către Romani, 5, 12; 18).  Că, de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților (1 Cor. 15, 21). Iar Cel care este Viața Însăși a venit să surpe pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe aceia pe care frica morții îi ținea în robie toată viața (Evr. 2, 14-15). Acesta este Cel Care îl cheamă pe Lazăr cel mort de patru zile și îl face să-L asculte și mort fiind, și să iasă din mormânt, așa legat și înfășurat cu giulgiurile și cu mahrama (cf. In. 11, 44). Tot aici se împlinește alt cuvânt al Domnului care zice: Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce vor auzi, vor învia. (In. 5, 25). Prin aceasta se arată încă o dată puterea creatoare și regeneratoare pe care o are Cuvântul lui Dumnezeu (prin care s-a făcut cerul și pământul și întreaga lume) și Viața cea nouă pe care o aduce Hristos Domnul.

De aceea troparul acestei duminici spune:

Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ție, Biruitorului morții, cântăm: Osana, Celui dintru înălțime, bine ești cuvântat Cel ce vii întru numele Domnului.

Așadar Domnul nu intră în Ierusalim ca un condamnat la moarte și ca un înfrânt care nu poate să-și evite destinul, ci intră în Ierusalim ca un biruitor al morții, așa cum a arătat-o înviindu-l pe Lazăr cel mort de patru zile, pentru a risipi orice îndoială în inimile celor care încă nu puteau să vadă în El pe Dumnezeu întrupat. Prin aceasta se arată și mai limpede că la temelia pătimirii Domnului este marea Sa iubire pentru neamul omenesc care nu putea să iasă din chinga morții moștenite de la Adam decât printr-o naștere din nou, de sus (cf. In. 3, 3), căci ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din duh, duh este (In. 3, 6). De aceea era nevoie de această nouă începătură (cf. 1 Cor. 15, 20; 23), pentru că precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia (1 Cor. 15, 22). Așa se face că noi toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, în Hristos ne-am îmbrăcat (Gal. 3, 27) și întru moartea Lui ne-am botezat. Deci ne-am îngropat cu El, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții (cf. Rom. 6, 3-4). Așa se explică faptul că Lazăr cel a patra zi înviat din morți a gustat, în cele din urmă, moartea, așa cum și Maica Domnului și Născătoarea de Dumnezeu, a gustat moartea, la fel și Sfântul Ioan Botezătorul și Sfinții Apostoli ai Domnului, urmând Celui care S-a făcut începătură celor adormiți (1 Cor. 15, 20), Întâi-născut din morți (Col. 1, 18), iar Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui (Rom. 6, 9).

Pe Acesta să-L întâmpinăm și noi, precum odinioară poporul Ierusalimului, în sufletele, în casele și în bisericile noastre, pentru a ne aduce și nouă alinare și ajutor în necazuri și suferințe, și pentru a ne face părtași Harului Învierii Sale celei de a treia zi.

Cu aceste gânduri să întrăm în Săptămâna Patimilor Domnului, însoțindu-L cu gândul în fiecare dintre zilele acesteia, pentru a primi folosul duhovnicesc pe care fiecare dintre ele o poartă și a ajunge la liniștea și pacea Sfintei și Marii Sâmbete, întru așteptarea vestirii celei de lumină și de bucurie aducătoare a Învierii.

Fie ca Domnul Cel ce vine spre Patima Sa cea de bunăvoie să ne facă parte tuturor de Harul cel mângâietor și de viață făcător al lucrării Sale celei mântuitoare!

(† Episcopul Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, sursa: https://episcopia-italiei.it/)