Albul cel curat al sufletelor noastre

Jumătatea anilor 1950. În viețile copiilor care am fost atunci se întipăreau două repere tulburătoare, cum se spune în fizică, doi „atractori” către care migrau viețile noastre, oricât de copii eram, cele două mari sărbători care ne încărcau cu liniște și cu lumină: Paștile și Crăciunul. Va fi poate cineva să spună că „ce înțelegeam noi, copii mici cum eram?”. Știu eu? Dar ce știu sigur este că simțeam puterea lor. Simțeam cum Dumnezeu se așeza în noi și ne mângâia, ne vorbea, ne învăța ce este suferința și cum se poate transforma ea în bucurie. Înainte de Crăciun mergeam la biserica noastră, Mântuleasa, și cântam colinde în biserică și învățam să ne bucurăm unii de alții și de cuvintele colindelor și de vocile noastre.

Și apoi venea taina mult așteptată a Pomului de Crăciun. Care fratelui meu mai mic și mie ne-a adus prima minune. Aveam voie să ne ajutăm părinții la împodobirea bradului, dar, la un moment dat, trebuia să intrăm în dormitorul lor și ușa se închidea în urma noastră. Noi ne duceam la fereastră - afară se punea, albă și neatinsă de vreo ființă omenească, zăpada. Stăteam la fereastră încordați și atenți să-l vedem pe Moș Crăciun cum vine la casa noastră. Și n-am să uit niciodată prima amintire a mea: cum am văzut amândoi un șir de urme de pași pe trotuar. Și am fost siguri că Moș Crăciun venise. Și chiar în clipa aceea mama deschidea ușa să ne cheme să ne luăm cadourile. Casa era plină. Erau toți ai noștri, spre bucuria noastră și a lor. Apoi cântam toți „O, brad frumos!”. Iar la sfârșit tata începea să cânte un cântec ale cărui versuri mi-au rămas în minte de atunci, fără să-l mai aud prin alte părți sau vreodată. Le spun aici așa cum mi le amintesc: „Veniți creștini solemna oră sună, Când Dumnezeu coborî pe pământ. Pentru a îndrepta greșeala cea străbună, și-a împăca pe al Său Tată Sfânt. O, lumea cum tresare la venirea acestei nopți când Crist S-a întrupat. Toți în genunchi așteaptă mântuirea Iisus, Iisus, e-al lumii Împărat”…

Apoi anii au trecut, noi ne-am schimbat hainele de copii și ne-am îmbrăcat în adolescenți, apoi în maturi, apoi… Crăciunul nostru a rămas însă același. Și, la un moment dat, am primit, acum 32 de ani, darul minunat de a reauzi, de a asculta și de a cânta cântecul pe care l-am învățat de la tata.

S-a întâmplat în ziua de 9 decembrie 1987. Eveniment la Sala Radio! (Am auzit spunându-se uneori că ar fi fost la Ateneu - așa s-ar fi cuvenit, doar că… nu s-a aprobat încălzirea sălii!) Cu greu am găsit bilete și am mers, cu Flori și Ionuț, soția mea și fiul nostru, să fim împreună cu minunata Marilena Rotaru, care reușise să organizeze o seară cu totul specială, pe care să o dăruiască, împreună cu cei peste 1.000 de oameni care eram acolo de față, marii Doamne a culturii române, Cella Delavrancea. „Este pentru prima oară în istoria culturii când un mare artist este prezent la sărbătorirea centenarului său.” Acestea au fost cuvintele cu care s-a adresat ea Doamnei Cella. 100 de ani… Doamna Cella avea să urce pe scenă la brațul elevului ei preferat, incomparabilul Dan Grigore, și să cânte împreună la pian. Înainte însă au urcat alții pe scenă pentru ea. A fost Pino Caramitru, care a recitat „Luceafărul” lui Eminescu. Apoi Ovidiu Iuliu Moldovan, care, privind pe deasupra sălii, și-a plecat ușor capul în fața Doamnei Cella, după care, privind drept înainte, a început spunând „Să te naști fără noroc, se poate”, până la versul final „Dar să existe luceafăr deasupra Carpaților fără Eminescu”… și n-a mai apucat să termine pentru că sala întreagă s-a ridicat în picioare și a strigat „nu se poate!”. Iar el a făcut o plecăciune adâncă și, aproape măturând scena cu brațul drept, până când să se îndrepte, iar a reînceput spunând „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este…”

Și a mai fost un alt monument al culturii României, Șerban ­Cioculescu. A început cu cuvintele „Divină sărbătorită” și a încheiat lăsându-se să cadă în genunchi și spunând „Am și eu o anumită vârstă și pot spune ca în Cartea Sfântă, slobozește Doamne pre ­robul Tău că am văzut minunea”! Și au mai fost pe scenă Corul Madrigal și marele său dirijor, Marin Constantin. La final, darul cel mare către Doamna Cella, după cum ne așteptam toți, urma să fie Madrigalul și toată lumea cântând La Mulți Ani. Dar, înainte, mai era un titlu scris în program: „Cântec de Adolph Adam”. Și când a început Madrigalul să cânte, eu am înmărmurit: Madrigalul și întreaga sală alăturându-i-se cântau, e drept cu versurile originale din franceză, „Veniți, creștini!”. Era cadoul de Crăciun către noi toți, cu două săptămâni înainte de a ne aduna fiecare la casele noastre pentru a aștepta și a ne bucura de vestea Nașterii ­Domnului și a ne reînnoi credința, dragostea și speranțele…

Darul cel adevărat avea să vină însă peste încă doi ani. Era dimineața Crăciunului,

25 decembrie 1989. Deschisesem mai devreme, ca de obicei, radioul și, netrezindu-ne de tot, am auzit la radio colinde de Crăciun. Am crezut că fiul nostru, pentru a ne face o surpriză, pornise magnetofonul, dar am auzit imediat vocea crainicului. Era pentru prima oară în viața noastră când auzeam colinde la radio. Și când auzeam crainicul spunându-ne Bună dimi­neața, doamnelor și domnilor…

M-am dus la fereastră. Ningea. Liniștit, blând, curat. Era o zi de luni. Începea o nouă săptămână, urma un nou an, o nouă viață. Și mi-am adus aminte de cele două versuri cu care își începe Shakespeare cumplita poveste a teribilului Richard al III-lea, spunându-ne că, iată, „Acum iarna nemulțumirii noastre/ Vară glorioasă făcută (este) de acest soare al lui...”

M-am întors și am privit pe fereastră și am revăzut, albă și ­neatinsă de vreo ființă omenească, zăpada. Am lăsat versul neterminat - fiecăruia dintre noi ne este dat să ne găsim soarele care să ne aducă nu doar căldura lui, ci, mai ales, sfârșitul unei ierni a nemul­țumirii noastre. Noi, cei care credem, cei care nu căutăm dovezi și demonstrații, nu cerem minuni, doar le recunoaștem, știm de unde ne vine lumina care ne alină, ne dă sens și putere trăirii vieților noastre, lumina care primenește și apără albul cel curat al sufletelor noastre…

Să ne dea Dumnezeu un ­Crăciun binecuvântat și să ne țină sănătoși, puternici și fericiți!

(Andrei Dorobanțu, Ziarul Lumina)