Şi ne iartă nouă greşelile noastre? …

(gânduri la evanghelia duminicii)

,,Şi ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.”

De câte ori nu am rostit aceste cuvinte încă din copilărie?

Cea mai frumoasă rugăciune a creștinătății nu putea să nu cuprindă în cuvintele ei și iertarea, însă vom vedea că, din păcate, mulți o rostim cu superficialitate.

Evanghelia acestei Duminicii a XI a după Rusalii ne propune o aspră pildă despre obligativitatea iertării (Pilda datornicului nemilostiv – Matei 18, 23 -35), pildă rostită de Mântuitorul Hristos și consemnată doar în evanghelia după Matei.

Această minunată pildă este de fapt un răspuns la întrebarea lui Petru: ,,Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și eu îl voi ierta?” (Matei 18, 21), o întrebare mereu actuală; în același timp un comentariu ilustrat la pasajul din rugăciunea domnească amintit mai sus, cât și la Fericirea a cincea (,,Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” - Matei 5,7).

Împăratul din pilda mateină este nimeni altul decât Dumnezeu, care iartă unuia dintre supușii Săi o imensă datorie, 10.000 de talanți (un talant de aur = aproximativ 49 kg), însă cel din urmă, în loc să urmeze exemplul generozității Stăpânului, nu iartă pe datornicul său pentru derizoria sumă de 100 de dinari (1 dinar = 4,5 g argint), ci hotărăște ca acela să fie aruncat în închisoare până își va plăti datoria.

Un prim aspect ce nu trebuie trecut cu vederea este intenția pedagogică a Împăratului din pildă. ,,Socoteala” împăratului cu sluga este o acțiune prin care se vrea trezirea la realitate a unui slujitor nemilos. Împăratul îi dă un extraordinar exemplu de candoare, iertare, milă. Exemplul bunătății îndeamnă, în chip firesc, la imitare. Însă sluga se arată opacă la aceste imbolduri spirituale.

        Eșecul slugii (iar în această slugă suntem chemați, tot pedagogic, să ne regăsim) nu constituie finalul pildei. Lipsa totală a milei - i se iertase enorm, dar nu iertase ceva mărunt - scandalizează celelalte slugi ale Împăratului, căruia i se aduce la cunoștință răutatea celui cu care fusese atât de bun. Reacția Împăratului este una firească: sluga este mustrată ca fiind ,,vicleană” și i se arată că fusese iertată tocmai pentru a deveni, la rândul ei, milostivă. Deoarece nu a învățat această lecție a iertării, sluga vicleană este dată ,,pe mâna chinuitorilor până va plăti toată datoria”. Sluga primește același tratament pe care ea la aplicat datornicului ei. ,,Pentru că binefacerea Stăpânului nu te-a făcut mai bun - scrie Sf. Ioan Hrisistom - rămâne ca pedeapsa să te îndrepte”.

Pilda se încheie cu aspra sentință: ,,Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă dacă nu veți ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre”.

Finalul pildei echilibrează imaginea inițială a unui Dumnezeu milostiv și foarte generos, cu cea a unui Dumnezeu justițiar, drept. Mila și Dreptatea lui Dumnezeu nu pot fi separate, adevăr uitat de unii credincioși mai superficiali, care, având o imagine distorsionată a lui Dumnezeu, cred că Acesta iartă totul, indiferent dacă cel ce greșește se îndreaptă sau nu, indiferent de câtă suferinţă cauzează în jurul său.

Mesajul acestei pilde ne privește pe toți.

Nu de puține ori motivul principal pentru care refuzăm să iertăm pe ceilalți este tocmai faptul că uităm că îi greșim lui Dumnezeu, deci îi suntem datornici. Adesea Îl omitem pe Dumnezeu în peisajul vieții noastre. Omul ce este foarte atent cu latura spirituală a vieții sale, omul care este conștient că a primit și primește iertarea lui Dumnezeu, nu va refuza  să-și ierte fratele.

Iertarea este de o importanță capitală deoarece este vindecare. Pentru ca lucrurile să funcționeze în lumea în care trăim, pentru ca aerul relațiilor între oameni să fie respirabil, e nevoie de iertare. Pentru toate neînțelegerile, răutățile, pe care le avem chiar zilnic cu familia noastră, cu prietenii, vecinii sau colegii de servici, Hristos ne propune leacul iertării (dându-ne un exemplu personal greu de egalat: ,,Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac …”).

Ne putem întreba, retoric: Oare câte familii ar fi rămas unite dacă leacul iertării ar fi fost aplicat? Câte persoane nu ar mai suferi de depresie, dacă ar fi iertat și ar fi fost iertate. Câte procese lungi și chinuitoare ar fi fost evitate prin iertare. Câte căsnicii nu ar putea fi salvate prin iertare? Oare câți oameni nu ar fi evitat diverse boli, dacă ar fi fost iertători?

Din păcate, în lumea căzută în care trăim, sunt fiecare unul pentru altul, zilnic, motiv de supărare, iritare, invidie, gelozie, revoltă, tristețe, nervozitate. Avem nevoie de ceea ce spiritualitatea ortodoxă numește ,,trezvie”, o stare de atenție, de veghe, mentală pentru a nu lăsa ca resentimentele şi ura să-și facă cuib în inimile noastre.

De felul în care reușim să iertăm, să căutăm și să înmulțim pacea (,,fericiți făcătorii de pace ..”), să nu ne răzbunăm (neînmulțind astfel răul) depinde liniștea vieții noastre. ,,Caută pacea și o urmează pe ea!” ne îndeamnă Psalmistul (Ps. 33, 13).

În viața noastră spirituală iertarea este semn al începutului mântuirii personale. Mai ales a ierta pe cineva ce ți-a făcut intenționat rău, sau chiar a răspunde la rău nu cu alt rău, ci cu o faptă bună, este un semn al faptului că prin tine lucrează Dumnezeu în lume.

,,Iertarea greșelilor fratelui sau ale dușmanului- spune Sf. Grigorie de Nyssa - este culmea virtuților”.

Revenind la începutul acestui cuvânt, dacă spunem ,,și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri” dar nu iertăm, ne asemănăm slugii din pildă. Ni se iartă mult, uneori enorm, dar noi nu iertăm.

Aşadar, să nu rămână cuvintele ,,precum și noi iertăm greșiților noștri” doar o promisiune neîmplinită, ci, iertați fiind, să iertăm!

Pr. Prof. Dr. Adrian Duţuc

(Biserica ,,Sf. Dumitru’’, Suceava)