Predica nu este doar datoria preotului, ci o conlucrare creştină

Deşi în primele secole creştine îmbrăca adesea forma unui dialog, a unei convorbiri ziditoare de suflet, cu timpul predica sau omilia rostită în cadrul slujbelor a preluat, sub influenţa discursului retoric, structura unui monolog. Cu toate acestea, menirea ei didactică, mistagogică şi moralizatoare nu a fost afectată, rămânând, până astăzi, la fel de importantă pentru viaţa Bisericii. Cuvântul rostit de la amvon a constituit întotdeauna principalul mijloc de pastoraţie creştină.

Parafrazându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur, cel care a ilustrat slujirea predicatorială a Bisericii într-o manieră unică pentru vremea lui, dacă preotul nu poate să vindece sufletele păstoriţilor săi cu ajutorul predicii, atunci celelalte mijloace sunt zadarnice. Sfântul Părinte investeşte, aşadar, prin cuvinte memorabile, lucrarea omiletică a preotului cu un incontestabil caracter terapeutic în plan spiritual: "Acesta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta ţine loc de medicament, aceasta ţine loc de cauterizare, ţine loc de bisturiu. (...) Prin predică lucrăm toate câte ne ajută la însănătoşirea sufletului" ("Despre Preoţie", cartea a IV-a).

Noi ştim însă că vindecarea nu ţine doar de cel care administrează tratamentul, ci, chiar în egală măsură, şi de cel care primeşte medicaţia respectivă. De gradul implicării sale active în actul terapeutic depinde propria-i însănătoşire. Aplicând acest principiu şi în cazul învăţământului bisericesc omiletic, vom observa că eficienţa lui creşte cu cât ascultătorii nu îl consideră exclusiv o îndatorire a preotului slujitor sau o simplă componentă a cultului.

Atunci când conţinutul ei este asumat cu responsabilitate şi aplicat consecvent în viaţa cotidiană, întâi de către preot, apoi de către receptorii ei, predica sau cuvântul de învăţătură îşi confirmă spiritul dialogic, de sinergie constructivă. În acest scop, ca reper practic, recomandăm credincioşilor care vin la Sfânta Liturghie duminicală să-şi planifice, sprijiniţi de calendar, fie de cu seară, fie în dimineaţa respectivă, citirea cu atenţie a fragmentelor biblice (Apostol şi Evanghelie) care urmează a fi lecturate în cadrul slujbei.

În această practică vedem cel puţin două avantaje: receptarea mesajului scripturistic se îmbunătăţeşte (fiind ferită de eventuale şi imprevizibile bruiaje din timpul slujbei), la care se adaugă "ajutorul" pe care îl simt ascultătorii, la momentul predicii, cunoscând, măcar în linii mari, textul la care se face referire.

Aceasta, bineînţeles, în contextul unui cât mai cuprinzător program personal de citire a Sfintei Scripturi. După acelaşi model, la praznicul unui sfânt, cei care se pregătesc pentru participarea la Sfânta Liturghie, implicit pentru ascultarea cuvântului de învăţătură, pot cerceta fie din colecţia "Vieţile Sfinţilor", fie din alte surse autorizate viaţa şi personalitatea celui prăznuit în ziua respectivă.

Astfel conjugate, un minim efort personal de documentare din partea credincioşilor şi cel învăţătoresc al preotului vor spori considerabil efectele duhovniceşti ale predicii.

(Ziarul Lumina)