Punerea deoparte, chemare la sfințenie

Încercările sunt o constantă în viața oamenilor, iar pentru oamenii credincioși e un truism conștiința intensificării acestora în perioada postului, când rugăciunea și nevoințele se amplifică. Una dintre încercările zilelor noastre este distanțarea fizică a unora față de alții. Dar să nu uităm că sfinții sunt cei puși deoparte de către Dumnezeu, iar comuniunea adevărată este în primul rând o realitate interioară, manifestată și în afară.

Însă ce sunt încercările? Orice om poate experimenta acele momente ivite în viață când este supus unei posibilități de a alege între diverse variante decisive pentru condiția sa ulterioară, determinând împlinirea și fericirea lui sau contrariul acestora. Iar deznodământul este decis de opțiunea omului, căci posibilitatea însăși a răului nu își are originea în Dumnezeu Care îngăduie, ci exclusiv în libera alegere a ființelor spirituale create: îngerul și omul.

Viața Mariei Egipteanca este pilduitoare pentru modul în care creștinul poate răscumpăra prin distanțare voită vremea îndepărtării, uneori inconștientă, de Dumnezeu printr-o viață petrecută în păcate și patimi. Ea a fost încercată prin oprirea de a intra în biserica din Ierusalim împreună cu ceilalți oameni. Acela a fost momentul trezirii sale, acea respingere a sa fiind ca o punere deoparte a ei de către Dumnezeu, în așteptarea unui răspuns din partea sa. Importantă a fost atitudinea Mariei în fața acestei distanțări impuse din exterior față de ceilalți. Ar fi putut foarte bine să deznădăjduiască, să-L învinovățească pe Dumnezeu pentru această respingere, să nu-i pese că nu are acces în locul cel sfânt, să-și vadă de ale sale… Ea, însă, a dat dovadă de o smerenie extraordinară, conștientizând propria viață de păcat în care trăise până atunci, punând pe seama păcatelor personale acest exil impus și hotărând ferm să se îndrepte.

În esență, prin retragerea de bunăvoie în izolarea pustiei timp de 47 de ani, ea și-a asumat voluntar exilul din comunitatea oamenilor, de care se simțea atât de atrasă în trecut, dar în care nu trăise plăcut lui Dumnezeu, alegând să viețuiască în solitudinea iadului propriei urâciuni interioare, tânjind totodată, plină de nădejde, după frumusețea cea nepieritoare a Dumnezeului Celui nevăzut. S-a îndepărtat de comuniunea atât de râvnită în mod pătimaș odinioară, pentru a-și aștepta - îndurând asprimea foamei, setei, lipsei de îmbrăcăminte, frigului și fierbințelii deșertului -, prin rugăciune neîntreruptă, întâlnirea cu Cel singur vrednic de dorit. S-a rupt  de folosul slujbelor Bisericii și cuminecarea cu Dumnezeieștile Taine, valorificând cu adevărat, prin necruțătoare penitență, răstimpul fugii de oameni, pentru a se învrednici cu adevărat, prin îndelungata răbdare a suferințelor, de curățirea prihanei lăuntrice anterioare și înfrumusețarea sufletului său în așteptarea părtășiei și unirii depline cu Mirele desăvârșit și preafrumos, Hristos.

Dacă Maria Egipteanca, în exemplaritatea sa, a ales spațial pustia ca arenă a redobândirii, prin nevoințele ascezei, a adevăratei comuniuni, omului contemporan i se oferă pustiul urban al distanțării și izolării reciproce ca premisă a pocăinței lăuntrice spre revenire în sine, lepădare de păcate și avântare spre Dumnezeu.

(Pr. Florin-Cătălin Ghiţ, Ziarul Lumina)